În locul meu un altul se naşte în fiecare clipă,

sare peste groapa de aer în care trăim împreună,

umblă în cap precum yoghinii cu picioarele pe cer,

îmi îmbracă repede pielea în care eu însumi ard noapte de noapte,

n-avem decît o inimă în care stăm legaţi strîns

precum siamezii galbeni din Pacific,

o singură gură, un singur nod în gît,

cînd dorm celălalt e treaz şi-mi umblă cu bocancii prin viscere

m-acoperă, mă dă deoparte,

o singură viaţă avem îmi spune,

ştie să rîdă sănătos precum un orb în faţa catedralei proaspăt tîrnosite,

el stă pe pămînt uscat, eu plutesc pe o mlaştină ca o plantă

migratoare cu rădăcinile în apă,

semnez asta

cu o picătură de sînge precum o lentilă de contact tactil,

ideea este că eu mă uit în ochii lui care sînt ochii mei

şi văd un copil născut in vitro precum singurul fiu

al lui Dumnezeu,

noaptea aud inima cum bate în vena albăstrie din tîmplă,

iar dimineaţa îmi amintesc brusc

de o căpiţă de abur la munte ce urcă la cer

ca o respiraţie în sfîrşit liberă.

Uşa de iarbă în casa în care se umflă întunericul,

iar tu ca un cub minuscul de zahăr căzut în ea ca în ceaşca de ceai auriu,

îţi fuge pămîntul de sub picioare,

nici naşterea ta nu-i hotărîrea ta, nici moartea

pe care o văd doar popîndăii galbeni dimineaţa în două picioare,

o întîmplare din timpul vieţii mele scrise înainte de naşterea mea

te leagă de el,

despre asta e vorba, alun, magnolie, vişin cu sînge în floare,

urcăm muntele aşa cum îl urcă un copac într-un picior

direct din cîmpie.

Degetele pot fi nişte ochi mai buni

decît ochii ficşi ai pisicii urmărind vrabia roşie ce-şi scaldă penetul

în praful galben de peste Nil sub nori ce vin nisipoşi din deşert,

eu sînt acel copil care strigă că arborii au aripi

ce cresc direct din pămînt,

că norii zboară traşi de el doar cu un firicel de foc,

ascuns în căuşul palmei.

Cerul e tot o frunză uscată în levitaţie urcînd, coborînd,

în care stă învelit ca într-o aură însuşi Dumnezeu,

lipsa gravitaţiei e singura libertate pe care o poţi în sfîrşit obţine,

trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui nou născut,

apoi, în fine, un penet acolo,

un puf suflat de vînt, scuipat din gura lui Dumnezeu

cînd se face ziuă, fiindcă dimineaţă-i atunci cînd te ridici pe brînci,

acum la cîţiva metri de tine,

cu inima uşoară inundînd lacomă ca un muson lăuntric pornit din nimic.

Jos între leandri în floare, muşcate fragede şi crini în narcoză

se ascunde mic şi puternic un vierme, un adevăr,

singurul treaz ce stă la pîndă,

liber vrea ca să fii, liber,

el ne priveşte inima, ne citeşte pe buze

chiar şi atunci cînd nu vorbim,

stă puţin deasupra noastră

mijlocind totul: numele tău în care mă strecor,

precum hrana în sîngele animal,

cîntă zeiţă mînia ce-l prinse pe ahile cel iute de picior, cîntă

zeiţă din fluier puterea lui care creşte vai mincinoasă foarte,

cobori în sus luceafăr blînd

alunecînd pe-o rază ultravioletă

prin epiderma înnorată în care stăm amîndoi înveliţi

în jurul inimii care-i un hoţ la drumul mare

pîndind răbdătoare la fiecare colţ.

Ei bine, ieri era luni iar azi e sîmbăta

omului liber.

Azi e întoarcerea ceasului înapoi

cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămînă, cu o lună,

cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul

de la spate.

Administratorul spitalului municipal: azi

doctorul este pacientul ideal.

Ziua-i de ceaţă prin care umbrele fug înapoi

înainte de răsărit.

Nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate,

cerul e tare, pămîntul e moale, cartea are patru picioare ori

aripi gata de zbor,

cartea e grea,

cu plumb în fiecare literă,

cartea e uşoară, în levitaţie, desfoliată.

Un om cu cinci capete pe umeri, nu unul singur,

poetul Pessoa,

împăratul Chien Lung în cele patru

tezaure din care a ars

arborele său genealogic ascuns în trei mii de manuscrise

despre seminţia sa manciuriană

şi Sfîntul Anton de Padova inspirînd pruncul

de cinci luni să vorbească dintr-o dată,

forţînd cu o clipă mai repede ziua de sîmbătă

căci azi este luni.

Dar eu sînt prizonierul sexului tău,

căci asta am vrut să spun,

sclavul epocii de aur

din care nimeni nu a putut evada.

Dumnezeu este sexul absolut, hermafroditul originar,

glorie, glorie ţie,

căci am adormit pe o mînă, am adormit pe un picior,

pe o idee, pe un deget, pe un singur fir de păr

ce stă să se rupă.

Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,

care e cel de start.

înainte de a-i vedea faţa îi aud vocea pe munte

de unde cobor singur cu zece porunci, doar atît

cît să te iau de mînă precum pe un bătrîn la trecerea

străzii unde întotdeauna ajung numai eu.