– Aş porni discuţia de la cel mai nou volum semnat de dumneavoastră – Punctul sensibil.De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (Editura Cartier, 2021). De ce aţi ales aceste graniţe jalonate de cei doi scriitori, ce reprezintă ele şi ce subîntind de fapt?

– Observaţi just, subtitlul De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu nu e deloc întâmplător. Că Eminescu e borna de la care începe marea literatură în literatura română, asta nu o contestă nimeni la noi. Pentru mine e însă evident că Mircea Cărtărescu e borna cealaltă, din zilele noastre. Cine nu e convins se va convinge într-o zi, ca să vorbesc biblic. Nu doar supremaţia artei lor îi desemnează pe unul si pe celălalt drept repere, ci faptul că ei sunt totodată şi repere spirituale. Sunt repere literare şi spirituale deopotrivă.

În cazul lui Cărtărescu ar fi nevoie de o argumentaţie. Esenţa literaturii lui Cărtărescu se bazează pe credinţa că lumea se poate transforma integral, că omul şi lumea pot evolua de la urâţenie, decădere, umilinţă şi condamnare la sublim, consacrare, magnificenţă şi salvare. În inima prozei şi poeziei lui se găseşte acest nucleu de foc ce animă uriaşa lui capacitate imaginativă şi lingvistică şi o direcţionează în ciclul metamorfozei de la starea cea mai de jos la sacru, aşa cum fluturele, figură obsesivă la el, se naşte dintr-un vierme. Există în literatura lui Cărtărescu această componentă spirituală fundamentală ce-l distinge pe el dintre toţi, şi-i am în vedere aici pe scriitorii occidentali de azi, nu doar pe români. Luaţi în mâini marile romane contemporane de succes. Veţi găsi istorii dintre cele mai diverse, spuse uneori cu mult talent, „captivante” şi „semnificative” pentru vremea noastră, „ingenioase” şi „pline de miez” (păstraţi sau îndepărtaţi ghilimelele, cum vreţi), dar lipsite de suflu spiritual. Găsesc literatura occidentală de un materialism plat dezolant, atât cât am citit eu din ce mi-a căzut în mâini. Literatura zilei e după chipul şi asemănarea vremii pe care o trăim. Din această cauză Cărtărescu îşi entuziasmează cititorul. Nu e un autor accesibil oricui, dar cel care are nivelul să-l poată citi şi înţelege iese transformat din lectură. Experienţa metamorfozei miraculoase, care regizează intim lumea lui Cărtărescu, defineşte cel mai exact experienţa pe care o resimte cel ce îl citeşte, ca să o spun în modul cel mai simplu cu putinţă. Acest rapt ascensional se întâmplă la puţini scriitori în general şi asta îi distinge pe cei mari şi rari de toţi ceilalţi.

Aşa se explică, pe scurt, de ce spun în subtitlu de la Eminescu la Cărtărescu.

– Ce este, în sine, un punct sensibil într-o operă?

– Nu cred că trebuie multă teorie în jurul punctului sensibil. Titlul a apărut după mai multe încercări care nu mi s-au părut potrivite, până am ajuns la această formulă, ce se pretează la glume şi induce sugestii deşucheate. După ce titlul s-a impus, am descoperit cu uimire că regăsesc formula în mai multe locuri în volumul deja încheiat, semn că formula pre-exista într-un fel sau altul.

Punctul sensibil e acel loc în care se întâlnesc fuzional scriitorul comentat şi criticul care comentează. Şi aş zice că la intersecţia asta ne regăsim cu toţii într-un fel sau altul, chiar când nu conştientizăm pe de-a-ntregul. Acolo, în punctul sensibil, emoţia urcă vertiginos la suprafaţă. Rămâne să explicăm de ce, să numim ce produce în noi descărcarea de plăcere împreună cu senzaţia unei revelaţii greu de numit. Punctul sensibil conjugă intimitatea operei, intimitatea criticului şi intimitatea lumii obiective.

Aş propune să extragem din volum un exemplu dintre mai multe posibile.

S-a întâmplat ca în cadrul unei conferinţe pe care am susţinut-o la Universitatea din Lisabona să vorbesc despre evocarea Portugaliei în Craii de Curtea-Veche. Reveriile lui Mateiu Caragiale despre ţara de la extremitatea vestică a spaţiului latin, surprinzătoare la un scriitor ce n-a călcat niciodată pe pământ lusitan, au avut o sursă sigură. Mateiu l-a cunoscut bine pe ambasadorul Portugaliei la Bucureşti, descendent dintr-o familie flamandă ce cobora adânc în timp, spre secolul al XI-lea. Or, ambasadorul acela era un personaj matein cum nu e altul. Descendent dintr-o veche stirpe, cum ar fi spus scriitorul nostru, el sfârşeşte în cea mai desăvârşită mizerie, ca o Pena Corcoduşa masculină, într-o Românie stalinizată, chiar în Braşov, oraşul lui Stalin pe vremea aceea, cum fusese rebotezat, căsătorit cu o româncă, fără resurse altele decât firimiturile trimise de Salazar, dictatorul zgârcit al Portugaliei, care se lăsa înduplecat cu greu de o intervenţie sau alta în favoarea bietului fost diplomat de rang înalt. Migraţia personajelor din roman în realitate e deja în sine un lucru tulburător. Sau un lucru care pe mine m-a tulburat. Însă coincidenţele nu se opresc aici. Mergând pe urmele familiei ambasadorului Martinho Maria Teixeira Homem de Brederode de Cunha, am fost uluit să constat că eu de fapt pusesem piciorul – şi nu o dată – în palatul familiei Brederode, că palatul acela se află la doar câteva sute de metri de ambasada noastră la Lisabona şi că acolo se află de fapt reşedinţa ambasadorului ducatului de Luxemburg, care ignora cu desăvârşire istoria casei unde locuia. I-a fost greu să mă creadă până n-a verificat el însuşi. În felul acesta a aflat că locuieşte în casa unei ilustre familii flamande ce se stabilise în Portugalia venind din ţinuturile pe care el însuşi, ca ambasador al Luxemburgului, le reprezenta în parte. Ciclul coincidenţelor nu pare să aibă sfârşit, dacă mintea se potriveşte să le descopere. Ceva improbabil şi nespus de îndepărtat lega litera Crailor de Curtea-Veche de un om în carne şi oase (ambasadorul portughez), iar pe cele două realităţi incongruente le-a legat apoi de o clădire aflată la mii de kilometri depărtare, iar pe aceasta o lega la rândul ei de reprezentanţii a două ţări departe una de alta, Luxemburg şi România, toate acestea – personaje, oameni, clădiri şi ţări – fiind puse la un loc de câteva rânduri de roman, rânduri ce devin, în toată ţesătura abracadabrantă descrisă succint, un punct sensibil. Un punct unificator prin care se intersectează figuri umane, timpuri şi geografii ce altminteri n-au nimic de-a face unele cu altele.

Nu e vertiginos? Nu e borgesian?

– Cum ştim care este momentul în care simţim că am ajuns la acest punct sensibil al unei opere?

– Ştii că ai ajuns la un punct sensibil atunci când cititorul care eşti începe să vibreze. Rolul criticului nu e să transforme totul în concept, ci să numească motivele vibraţiei şi să inducă vibraţie la rândul lui, să convingă – în alt mod, cu instrumentele lui – că acolo e ceva de căutat, ceva esenţial. Formula critică pe care o propun nu are nimic neobişnuit şi nu ascunde nu ştiu ce găselniţă teoretică. Îmi spun doar mie însumi că e necesar, dacă emoţia mea o cere, să o transmit ca atare celorlalţi şi că nu e cazul ca în numele obiectivităţii critice şi a olimpianismului ce împărăţeşte în acest gen literar să-mi reprim pornirea de a folosi toate uşile colaterale ce mi se ivesc în cale, dacă demonstraţia critică o permite. Să nu eziţi, cu alte cuvinte, atunci când comentezi Craii…, să ieşi din litera romanului, să vorbeşti despre un personaj matein evadat din corpul romanului, pentru ca, plecând de la el, să ajungi pe colina Lapa din Lisabona, unde te duce romanul din nou prelungit în realitatea zilei de azi, peste timp şi spaţii. Şi ce dacă totul ia o turnură prea personală? Cu atât mai bine.

– Vorbiţi despre o experienţă intimă în cadrul lecturii – dumneavoastră, cum citiţi? Cum vă poziţionaţi faţă de actul lecturii?

– Ce îmi place recitesc de multe ori. Nu spunea cineva că nu există lectură, există doar relectură? Doar recitind înţelegi cu adevărat. Recitind, aşadar, pentru a nu ştiu câta oară Mara, romanul fundamental al lui Slavici, poate cel mai profund şi mai surprinzător dintre toate romanele româneşti, pentru nevoile unei conferinţe recente în faţa unor elevi de liceu din Arad, am avut în fine impresia că am înţeles această carte ieşită din toate tiparele. O spun asta după ce am scris două cărţi plecând de la Slavici, aşa-zisul scriitor bătrânicios şi, chipurile, stângaci. Să fim serioşi!

Evident, scriu mult pe marginea cărţilor, mă opresc mult, lungesc lectura, las cartea din mâini, râd sonor, ca să dau de ştire prin casă, îmi caut soţia să-i citesc pasajul, mă las copleşit de emoţii: un circ întreg. Toate acestea din plăcerea de a înţelege gândul cuiva, cu totul pe neaşteptate ivit acolo, în rândurile acelea, subtil şi viu. Mare plăcere! Nu există mai mare plăcere decât să înţelegi exact, cum se spune la şcoală, ce a vrut să spună autorul, chit că de multe ori autorul a vrut să spună exact pe dos decât se spune la şcoală.

În orele cenuşii ale dimineţii, de care pomeniţi, între somn şi trezie, nu citesc, ci „scriu”, îmi dictez mie însumi, în gând, interpretarea şi fac trecerile de la unele la altele. Sunt momentele cele mai fertile şi mai pătrunzătoare, pentru mine cel puţin. Atunci am „revelaţiile”, cu toate ghilimelele ironiei la locul lor. Pare o glumă, dar nu e. Lectura e diurnă. Ei i se rezervă orele cele mai lucide. Scrisul ţine pe jumătate de somn, pe jumătate de caznă. Atunci când orele cenuşii ale dimineţii şi-au făcut treaba, scrisul în sine se derulează mai uşor.

– Care au fost lecturile din adolescenţă care v-au marcat?

– Din literatura română m-au marcat în ordine... Însă aş vrea s-o iau mai din copilărie.

Primul şi cel mai copleşitor dintre toţi autorii copilăriei a fost Ispirescu. Un şuvoi de plăceri, ca şi cum aş fi detonat un baraj de acumulare. Nimic nu cred că se poate compara cu asta.

A mai fost apoi o încercare de lectură pe care nu pot s-o uit, fiindcă a fost iarăşi ceva ce m-a marcat profund. Am găsit prin casă o carte veche, singura carte din casa bunicilor mei. Era scrisă în alfabetul de tranziţie. Ceva de istorie. N-am înţeles strictamente nimic. N-am trecut de primele rânduri, deşi am tot revenit asupra lor, cu enormă încăpăţânare. Mi se părea expresia înţelepciunii ultime, de vreme ce nu pricepeam o iotă. M-a stupefiat acel asalt al prostiei fără succes. De atunci, cred, de la experienţa înfrângerii aceleia, mi-am jurat să nu las din mână o carte până nu îmi demonstrez mie însumi că sunt capabil s-o înţeleg. Am repetat, student, experienţa cu Hegel şi Kristeva. După zece pagini din Fenomenologia spiritului, cu creionul în mână şi cu o lentoare de melc, cartea a părut că se deschide de la sine, improbabil şi, desigur, înşelător de limpede.

O lectură pe care n-am făcut-o, dar care s-a făcut sub ochii mei, de către fiica învăţătorului aşezată pe treptele şcolii alături de vărul ei, ambii mai mari ca mine şi cu mine de la oarecare distanţă peste umărul lor, furtiv, mi s-a părut a fi culmea a tot ce se poate imagina în materie de carte şi bun-gust. Aveau în mâini o minunăţie întreagă, nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că într-o zi voi avea aşa ceva şi eu. Era o ediţie sublim colorată din Rabelais. Adevărul e că nici nu mă înşelam, fusese chiar summa summarum.

Între lecturile copleşitoare ale primei adolescenţe au fost Eminescu şi Slavici. Apoi, începând cu primii ani de liceu, au venit la rând alte două experienţe capitale, Balzac şi Dostoievski, în ordinea aceasta. Ediţii integrale. Rafturi întregi de Balzac şi Dostoievski. Categoric rusul nu era pentru vârsta de 15 ani, dar influenţa lui asupra mea, aşa cum am putut să-l înţeleg eu atunci, a fost uriaşă. Mai târziu, idolul adolescenţei a trecut pe planul doi, după Tolstoi, care a rămas zeul absolut până azi. Am avut şi o fază Ibsen (integral). În liceu am citit bulimic. Tot restul era redus la minim.

– Visez abundent de când mă ştiu. Copil, şi anume în prima copilărie, aveam coşmaruri din care nu puteam ieşi. Se aduna în jurul patului toată familia disperată că nu mă poate extrage din ghearele coşmarului teribil în care cădeam fără putinţă de scăpare, în hăul infinit al cerului nocturn, luat pe sus, desprins de gravitaţie, pierdut pentru totdeauna, urlând în gura mare şi conştient că e vis şi că familia se agită disperată să mă trezească. Am avut, student, două vise alchimice, dintre cele pe care Jung le valoriza suprem. Le-am scris imediat, le am încă. Sunt de nereprodus, enorm de intime şi de viscerale în toată frumuseţea lor plină de miez, ca un ban greu de aur ce ţi se pune în palmă şi-ţi cumpără sufletul, iar tu eşti gata să-l vinzi. Într-unul, în şirul coerent de întâmplări pline de simboluri, al căror sens îmi era strălimpede în timp ce visam, mi se promitea că voi crea ceva comparabil cu Concertul pentru violoncel al lui Dvorák, dacă...

În ultimul an de liceu mă vedeam diplomat. O prostie totală, naivităţi. În studenţie ştiam că voi scrie şi voi publica. Imediat după facultate, absolvită cu zece şi Diplomă de Merit, am fost abordat de securistul universităţii. Dacă nu vreau să intru în diplomaţie. Aveam origine „sănătoasă”, dosarul familiei era „curat” (nimeni în străinătate), eram şeful ratat al anului, fiindcă şeful adevărat, fata secretarului de partid, încheiase cu zece şi cincizeci de sutimi, astea din urmă pentru muncă „obştească”, adică la partid. Nu voiam să intru în diplomaţie, fiindcă, mi s-a explicat, trebuia să fac încă şase luni la noi la Băneasa. Am rămas deci profesor la o şcoală de cartier. Şi a fost minunat. Atât şi aşa cât se putea în anii negri ca tăciunele ai lui Ceauşescu.

– Citind, afli de fapt despre tine prin scriitori. Este şi aceasta o miză a lecturii?

– De ce să ne pierdem timpul citind literatură dacă nu despre noi citim, chiar despre noi? Ni se întâmplă, desigur, să deschidem o carte fiindcă e la modă, fiindcă se discută despre ea în jur, fiindcă e indispensabilă pentru „cultura generală”, fiindcă se cere la şcoală, fiindcă ne amuză... Însă de la un moment dat încolo devenim conştienţi că marile cărţi vorbesc despre fiinţa umană în general şi, tot mai clar, despre fiinţa anume care eşti chiar tu. Citeşti ca să ştii ce e cu tine, ca să înţelegi de ce eşti fericit sau în depresie profundă. Cum poţi înţelege mai bine trecerea timpului peste chipuri şi melancolia adâncă legată de această teribilă poveste fără să citeşti Timpul regăsit de Proust? Cum să înţelegi că o prostie oarecare te poate arunca pe veci pe spirala neagră, fără întoarcere, a vieţii dacă nu-l citeşti pe scriitorul cel mai mare din secolul trecut, Louis-Ferdinand Céline, singurul scriitor ce a fost integral după chipul şi asemănarea secolului XX?

Da, ne citim citind.

– Afirmaţi în carte că „o lectură consistentă din Maiorescu înviorează şi dă încredere că nu e totul pierdut”. Ce se poate pierde, dar se poate recupera numai prin lectură?

– Maiorescu a apărut într-o perioadă de mare confuzie, în perioada aurorală a statului şi culturii româneşti. Atunci întrebările erau: cum să scriem? cum să vorbim? cum să judecăm? Maiorescu a fost autoritatea singulară de pe întinsul tuturor provinciilor istorice locuite de români care a făcut clare aceste lucruri şi, printr-o minune greu explicabilă, a reuşit să impună ce era logic şi simplu, retrospectiv logic şi simplu. Gândiţi-vă, revista Convorbiri literare apărea într-un tiraj de numai câteva sute de exemplare. Acesta e un lucru în măsură să te încremenească. Numai cu atât de puţin s-a făcut atât de mult?! Fiindcă o vreme Maiorescu era singur contra tuturor (cu excepţia camarazilor de la Junimea, desigur). Victoria lui, cu consecinţe uriaşe pentru cultura română, îţi dă curaj: aşadar, e posibil ca o minte clară, care aduce argumente clare, care separă lucrurile şi procedează precum David în faţa lui Goliat, să iasă totuşi învingător? Aparent, cu nici cea mai mică şansă de izbândă! Asta trebuie să ne îmbărbăteze pe fiecare dintre noi, oricât de puţini am fi în jurul unei cauze juste. Şi exact asta trebuie să ne spunem în orele disperate ale politicii româneşti. Maiorescu arată că niciodată nu e nimic pierdut atunci când avem un gând limpede şi reuşim să-l rostim.

– Vi se întâmplă să (re)citiţi anumite cărţi?

– Mă întorc anual la Evanghelii, la câte un dialog de Platon, la Război şi pace, la povestirile lui Maupassant, la Eminescu, la Preda şi Slavici, la Reflecţiile lui Lucian Raicu, la Sainte-Beuve, din care citesc cu încântare, în ciuda clevetirilor din scrierile teoretice care mă pasionau în studenţie, la Proust, la Baudelaire... Am lungi perioade când doar recitesc.

– Dumneavoastră aţi ales diplomaţia sau diplomaţia „v-a ales”?

– Cred că nu devenim ceva fără ca visul nostru să fi străbătut cumva dinainte drumul pe care mergem. Devenim ce vrem cu ardoare să fim. Am trăit mereu cu gândul ăsta şi am verificat mereu adevărul acestei convingeri, pe care am avut-o mereu. Eu singur mi-am ales mereu drumul, chiar atunci când am dat ocoluri. (Au existat, desigur, îngeri păzitori şi mijlocitori, pe care i-am numit în alte interviuri.) În cazul meu, greşeala de destin e că am vrut după revoluţie mai multe lucruri divergente. Reîmprospătarea ce a avut loc după căderea lui Iliescu a deschis calea diplomatică. Diplomaţia a fost pentru mine o rătăcire, un mare ocol, un drum închis pe care am mers cât am mers, trebuind să fac apoi cale întoarsă. Sunt de câţiva ani în perioada recuperărilor accelerate. Întrebarea e dacă m-am întors cu mâinile goale din anii de pelerinaj şi dacă serveşte la ceva timpul pierdut.

– Un diplomat scriitor sau un scriitor diplomat?

– Cel mai bun lucru pe care pot să-l spun despre cei 17 ani cât am lucrat în serviciul exterior al României e că în acest răstimp am citit totuşi destul de mult (la televizor mă uit foarte rar, din fericire, şi de mulţi ani nu-l deschid aproape deloc). Şi mai ales am fost în contact direct cu câteva culturi şi civilizaţii. Asta trebuie că a lăsat ceva urme (îmi spun ca să mă încurajez).

– Aţi ţinut jurnale din locurile în care aţi stat?

– Nu am ţinut. Însă aş putea reface destul din memorie, tocmai pentru că nu sunt încorsetat de date precise, ci de adevărul memoriei.

– Se spune că suntem, ca oameni, şi suma întâlnirilor noastre dintr-o viaţă. Care au fost aceste întâlniri definitorii pentru destinul dumneavoastră?

– Prietenii mei vechi sunt marile întâlniri din viaţa mea. Nu mi i-am pierdut pe drum pe nici unul. Dimpotrivă, i-am înmulţit, însă nucleul vechi a rămas nucleul dur. E format în majoritate din oameni pe care-i cunoaşteţi, fiindcă sunt scriitori, jurnalişti, figuri publice. Toţi sunt oameni împliniţi. Nici măcar unul singur dintre ei n-a apărut în situaţii nedemne în dosare. Şansa cea mai mare a fost faptul că l-am avut în faţă, multă vreme, pe Livius Ciocârlie, omul providenţial al vieţii mele. M-am construit întrebându-mă ce ar crede el despre mine dacă aş apuca-o la dreapta sau la stânga. Pot spune că am avut totuşi mult noroc: i-am cunoscut pe Lucian Raicu şi soţia lui, Sonia Larian, pe Sorin Titel, Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Ileana Mălăncioiu... Din fiecare misiune aduc cu mine prietenii solide; şi e vorba de oameni care nu prea leagă prietenii, fiindcă sunt figuri politice şi personalităţi publice în ţările lor.

– Şi dacă ar fi să vorbim despre locuri, despre ţări, care v-a rămas în suflet, în care v-aţi simţit acasă?

– Acasă m-am simţit peste tot unde am fost, la Marsilia şi în tot sudul Franţei, la Paris, în Maroc şi Portugalia. Între toate, Parisul a fost cel mai greu, fiindcă misiunea mea acolo era solicitantă din cale-afară, momentul era tensionat (pre-aderarea la UE), contextul politic intern adăuga o presiune mare asupra mea. Cea mai împlinită perioadă a fost, până la urmă, în Maroc. Mi-ar lua o carte ca să explic de ce. Probabil fiindcă legătura cu societatea, mediul politic şi civilizaţia marocană a fost fuzională. Am primit în Maroc atât cât am dat, iar schimbul ăsta de interes, simpatie şi generozitate a fost instantaneu şi reciproc.

– A ce miroase Marocul?

– Marocul miroase a flori de portocal. În special a flori de portocal. Apoi miroase a ras-el-hanout, lemn de cedru, coriandru, piele, săpun bâldi, couscous şi tajin, a scorţişoară şi mentă, a salate fără număr, a pământ ars şi saună încinsă. Nu există loc mai parfumat ca Marocul. Străzile din medinele marocane, seara, cu luminile lor galbene şi foiala potolită a oamenilor din interioarele caselor, îmi aduceau aminte de satele de acasă înainte să se depopuleze, dulce sfâşiere venind din copilărie.

– Cum e Portugalia din vis? Dar cea reală?

– Dacă există un loc pe pământ unde e bine să trăieşti, în Portugalia e. Primăvara e eternă, lumina e multiplicată de ocean şi estuare, timpul de-abia dacă trece. Acolo lucrurile se fac cu adevărat încet de tot, ceea ce nu e întotdeauna compatibil cu firea mea. Cozile de câteva persoane pot dura câteva ceasuri bune. Portughezii au în faţă oceanul şi în spate continentul, iar asta spune totul despre psihologia lor colectivă, dacă aşa ceva chiar există. Ei sunt mai mult extrem-orientali decât europeni, mai mult locuitori ai ţinuturilor îndepărtate decât oameni legaţi de fâşia lor de pământ iberic, totuşi atât de frumos şi pacific. Nu există ceva mai deosebit decât melancolicul portughez şi exuberantul lui vecin spaniol.

– Nu au fost momente, au fost perioade lungi, iar sentimentul de plenitudine îmi venea din încrederea că sunt complet integrat în noile societăţi unde fusesem trimis. Totuşi, ca să nu trădez ce mi se arată în minte chiar acum: fericirea completă era momentul când, revenind din concediu, la sfârşitul verii, intram în grădina reşedinţei din Rabat, copleşită de flori şi soare. Pentru o clipă inima se oprea în loc.

– Ce proiecte pregătiţi în viitor?

– Trebuie să-mi scriu cartea, pe care mi-e frică să o încep, despre scriitorii ce şi-au scris destinul în cărţile lor, cu un fel de intuiţie tragică a viitorului. Sunt o categorie aparte de spirite, întunecate, amintind de discursul grav şi plin de negre presimţiri al vizionarilor. Cel ce vorbeşte despre viitor vorbeşte implicit despre moarte – sau mai ales despre moarte.