– Nu pot localiza prima întâlnire, presupun că ea s-a produs când eram încă foarte mică. Nicu face parte din amintirile mele din cea mai fragedă copilărie.

– Nicu era prezent, împreună cu alţi invitaţi, la multe din întrunirile părinţilor cu prietenii lor, care aveau şi ei copii de vârsta noastră. Era nelipsit de la serbările de pom de Crăciun, care se ţineau fie la prieteni, fie la noi acasă. În afară de sărbătorile tradiţionale, Nicu era des invitat să ia prânzul cu noi. Dar venea şi de zilele de naştere ale copiilor, Toma şi eu. Lui Toma îi aducea cadouri năstruşnice, odată i-a adus un fes turcesc, nu pot să uit ce bucurie a fost atunci pe Toma să se costumeze cu fesul şi să improvizeze scenete. Mie îmi aducea jocuri, cu care mă aşezam pe jos şi mă jucăm ore întregi. Faptul că ele erau de la Nicu pentru Cântăreaţa mă încânta!

Dar, ca să răspund exact la întrebarea dv., nu ştiu cât de des venea Nicu în vizită, pentru că mie mi se părea că era tot timpul cu noi. Ca musafir, se îmbrăca întotdeauna elegant şi aducea flori pentru mama şi câte ceva pentru copii. La masă, când el vorbea cu mama, tata şi Toma despre cărţi, spectacole sau concerte, îmi plăcea la nebunie să tac şi să-i ascult. Nicu era aşezat lângă Toma, pe lateral, tata în capul mesei, mama pe cealaltă latură, în faţa lui Toma şi Nicu, iar eu, la „coada mesei” – locul celei mai mici, de unde aveam o vedere de ansamblu a celorlalţi, de care profitam pentru a-i observa şi asculta pe toţi.

– De câte ori venea la noi, ne spunea cu un aer fericit: „Uite, mie de aia îmi place să vin în familia voastră, pentru că sunteţi patru oameni diferiţi şi mă pot întreţine separat cu fiecare dintre voi!”. Cu mama avea discuţii despre artă, cu tata dezbătea probleme juridice, cu Toma vorbea despre literatură, cu mine despre muzică. Înainte de procesul lui eram încă un copil, mă bucuram să-l avem printre noi şi, ca să zic aşa, sorbeam tot ce discuta el cu ceilalţi. Rareori, când mai interveneam şi eu cu câte o mică remarcă în discuţii, Nicu exclama: „Aşa e, Cântăreaţa are dreptate!” sau, dimpotrivă: „Cântăreaţo, mai ai de învăţat, drăguţo!”.

– După eliberarea lui a fost altfel. Eu eram deja studentă, ne întâlneam, ne plimbam prin Cişmigiu, mergeam la el în vizită, îi împrumutam discuri, comentam spectacole de teatru, concerte, preferinţe artistice. Aveam o prietenă, fostă colegă de liceu, care era în Germania şi-mi trimitea fotografii de pisici şi căţei. Nicu era mort după poze cu pisici, le spunea „mâţe”, făcea colecţie. Aşa că i le dădeam pe toate lui. Eram trei fete tinere cu care se împrietenise: Sanda Şora (fiica lui Mihai Şora), Floriana Avramescu (fiica preotului Mihail Avramescu, prieten cu Nicu) şi eu. Fiecare dintre noi avea câte o „sarcină”, eu o aveam pe cea cu pozele şi calendarele cu pisici. Nicu ne-a menţionat pe toate trei în scrisorile lui către Virgil Ierunca. Ne iubea grozav.

– Când aveam cam 3-4 ani, cântam din gură corect – aveam ureche muzicală – tot ce auzeam la radio sau la patefon. Îmi plăceau şansonetele şi le reţineam cu cuvinte cu tot, chiar şi în franceză, chit că nu le înţelegeam. Se pare că Nicu se amuza grozav cu „interpretările” pe care le dădeam şlagărelor, drept care m-a numit „Cântăreaţa”. Toată viaţa mi s-a adresat numai aşa, niciodată nu mi-a spus pe nume.

– Da, Nicu era un om vesel, cu mult umor şi râdea cu poftă! Dar când vorbeam despre muzică, mai ales despre cea religioasă, eram foarte serioşi amândoi.

– Înainte de proces nu cred că eram urmărită, aveam 15 ani şi încă nu mă vedeam cu Nicu decât în familie. Doar o dată l-am întâlnit pe Nicu separat, la profesorul meu de pian, Theodor Bălan, cu care Nicu era prieten şi unde cei doi au avut o discuţie în contradictoriu despre reţeta adevăratei baclavale. Descrierea în detaliu a întâlnirii am făcut-o în cartea pe care i-am dedicat-o mamei, Amelia Pavel, cu ocazia centenarului naşterii, Oameni pe care i-am cunoscut (Editura Vatra Veche, 2015). Nicu însă, ca prieten al familiei, era urmărit de câte ori venea şi pleca de la noi. Am văzut asta în documentele din dosarele Securităţii, unde era specificată adresa noastră. Eu am început să mă întâlnesc separat cu el numai după ce Nicu a ieşit din închisoare, când eram deja studentă. Nici prin cap nu mi-a trecut atunci că eram urmărită de Securitate. Bănuiala a venit abia la mijlocul anilor ’70, când aveam deja o „pată la dosar” – fratele în străinătate, iar la liceul unde predam chimia şi eram obligată să laud invenţiile Tovarăşei, n-o făceam. Atunci am fost convinsă că erau câţiva elevi racolaţi de Securitate ca să raporteze ce se întâmpla în orele mele de chimie. Ba chiar în 1981, când am făcut cerere de plecare în Canada, unde era Toma atunci, faptul că am primit paşaportul într-un timp destul de scurt mi-a dat senzaţia că autorităţile erau probabil dornice să scape de mine.

– N-a fost într-o seară, ci la prânz. Foarte bine mi-aduc aminte de acea zi, iar în Jurnalul fericirii, Nicu descrie faptele exact cum s-au petrecut. Eu nu ştiam nici de proces, nici de anchetă, părinţii şi Toma ştiau, dar, în acea vreme, nu se discutau asemenea lucruri, experienţa stalinistă era încă prezentă şi discreţia era obligatorie. Am povestit în detaliu acel prânz în recenta mea carte N. Steinhardt în care spui că nu crezi (Editura Vatra Veche, 2020). A fost pe 1 ianuarie 1960, după un revelion de pomină la un coleg al lui tata la care am fost invitaţi toţi patru. Acolo, în timpul unui dans, unul dintre invitaţi a căzut şi a murit pe loc. Evident, petrecerea s-a întrerupt şi toţi au plecat îngroziţi. De Anul Nou, la prânz, a venit Nicu la noi la masă şi toţi i-am povestit întâmplarea din seara precedentă. După ce am mâncat, tata s-a dus în dormitor cu Nicu şi au discutat în şoaptă. Apoi, Nicu a plecat grăbit, spunându-ne că, fiind Anul Nou, nu vrea să-l lase singur pe tatăl lui, cu care locuia împreună.

Citez fragmentul descris de Nicu însuşi în Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997), capitolul „31 Decembrie 1959”. La acea dată aştepta, pentru lunea care urma, o vizită – din nou – la Securitate. Iată ce-i spunea tatăl lui:

„Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate (aici a greşit-o rău de tot). Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti niciun cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut, liniştit” (p. 24).

Şi, pe aceeaşi pagină, notările lui N. Steinhardt continuă: „Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun la avocatul D. P. (Doru Pavel, tata – n.m.), a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă [...]. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa, într-o doară, (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare...”.

– Tata era foarte preocupat şi trist, dar se aştepta la verdict. Lucrând în justiţie, tata ştia că, în acea vreme, o mulţime de procese erau doar de formă, condamnările şi pedepsele erau prestabilite. Intelectualii erau adeseori urmăriţi, interogaţi şi acuzaţi, mai ales dacă aveau, sau erau numai bănuiţi că aveau, relaţii cu persoane din străinătate.

– Nu, acasă nu se vorbea despre proces. Poate că tata a discutat cu Toma, separat, dar în familie era o discreţie absolută. S-a vorbit însă, după câţiva ani, când Nicu era închis, despre o amnistie care urma să vină. Atunci tata ne-a spus că erau speranţe ca Nicu să se califice pentru acea amnistie. A avut dreptate.

– Tata urmărea amnistiile, am aflat toţi destul de repede şi ne-am bucurat.

– L-am văzut curând după eliberarea lui din vara lui 1964. Cred că ne-am întâlnit în toamna aceluiaşi an, dar nu mai ţin minte exact data. M-au impresionat atunci paloarea şi slăbiciunea lui fizică.

– Cel mai intens şi, în acelaşi timp, cel mai cutremurător moment pe care l-am avut cu Nicu a fost cel în care ne-am întâlnit după eliberarea lui din închisoare. Eram deja adultă. Ne-am plimbat puţin într-un parc. Arăta palid şi slăbit, aşa că ne-am aşezat pe o băncuţă de lemn, fără spătar. Tăceam amândoi. L-am întrebat cum se simte, pentru că sesizasem suferinţa din trupul lui, dar el mi-a răspuns, cu o voce stinsă şi gravă, că era foarte fericit şi că spera să poată munci la fabrica de carton unde i se oferise un post. Mi-a dat apoi amănunte despre secţia unde urma să lucreze. Văzându-mi îngrijorarea, mi-a repetat că era fericit, dar contrastul dintre fericirea lui interioară, pe care i-o citeam în ochi, şi fragilitatea lui fizică m-a tulburat profund. Apoi, iar am tăcut. Nicu nu avea aerul unui om învins, ci, dimpotrivă, degaja o stare de calm şi de forţă interioară, dar eu am fost marcată de aparenţa lui fragilă şi mi s-a întipărit în memorie imaginea lui pe acea băncuţă de lemn, fără spătar, de pe care el mi-a povestit aproape în şoaptă, cu un aer uşor amuzat, despre ghiozdanele cu bretele, pentru şcolari, la care va lucra el la fabrica de carton.

– Nicu era un bărbat subţirel. Înainte de proces nu avea încă barbă. Mult mai târziu, după ce a revenit din închisoare, şi-a lăsat barbă. Era foarte îngrijit, fără nicio extravaganţă vestimentară, întotdeauna purtând cu el o carte pe care, fie o împrumutase, fie trebuia s-o restituie. Citea în tramvai sau oriunde. Mergea cu un pas viguros, dar nu grăbit. Avea o figură deosebit de expresivă, cu o privire inteligentă şi pătrunzătoare, din care ţâşnea o vioiciune spirituală ieşită din comun. Uneori râdea în hohote, cu mine a făcut-o adesea. Dar când vorbea despre ceva grav, figura lui devenea serioasă. În dialoguri îşi presăra întotdeauna argumentele cu citate din memorie. Când ceva îl deranja, avea o reţinere în vorbe. Era prea politicos ca să insulte, dar în privire i se citea, pe lângă amărăciune, dorinţa de a ignora urâtul din viaţă. Era un tip exaltat. Toate argumentele lui intense, rostite pe un ton ferm, dar niciodată arogant, erau nu numai interesante, dar şi convingătoare. Deşi n-am asistat la nicio predică a lui Nicu, devenit Monahul Nicolae, sunt convinsă că îi fascina pe toţi cei care îl ascultau.

Cum se încrunta? Nu se încrunta. Când era angrenat într-o discuţie literară, sau despre orice altă artă, era fie reţinut, fie, dimpotrivă, entuziasmat, fericit, gata oricând să facă o scurtă şi competentă prelegere despre subiectul în chestiune. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată încruntat! Când îi apăreau însă, în articole sau cărţi, greşeli de tipar sau vreo modificare neautorizată, era foarte supărat. Expunea cu fermitate, dar fără a jigni pe nimeni, ce nu-i plăcea, iar figura lui înceta să iradieze fericirea obişnuită. Era un om exigent cu el însuşi, dar şi cu cei care-i editau materialele. Însă chiar atunci când avea nemulţumiri, nu l-am auzit niciodată ridicând tonul.

– În general, era un om foarte îngrijit şi modest. Când era invitat undeva, era „la patru ace”: elegant, distins, discret parfumat, cu o ţinută impecabilă.

– Nu. Niciodată n-a fost altfel decât politicos şi manierat. Chiar atunci când avea ceva de obiectat, o făcea pe un ton ferm, dar extrem de politicos. Se pare că aşa era şi cu anchetatorii. Într-unul din rapoartele Securităţii am citit comentariul unui anchetator la nişte răspunsuri foarte umile ale lui Nicu, după ieşirea din închisoare (din păcate, urmărirea şi anchetele lui Nicu n-au încetat decât odată cu moartea lui). Securistul se minuna de răspunsurile decente şi respectuoase ale lui Nicu, îl credea „scrântit”. Evident, cum putea înţelege o brută de anchetator nobleţea sufletească a lui Nicu?

– Ceai favorit? Hm... Nicu suferea de stomac şi, în general, trebuia să bea ceaiuri medicinale. El însă, care era un om politicos, lăuda oricare ceai (la noi i se oferea, după masa de prânz, ceai de mentă sau muşeţel) ca şi cum ar fi fost cel mai bun ceai din lume! Şi, în timp ce figura lui iradia fericire, el îi mulţumea cu voce tare lui Dumnezeu, pentru grija faţă de „maţele lui”.

– Nicu fusese din tinereţe prieten cu mama, afinităţile lor intelectuale erau evidente. Mama îi aprecia erudiţia şi gustul artistic. Nicu i-a oferit mamei, cu autograf, toate cărţile care i-au apărut, iar mama, de asemenea. Nicu o felicita în fiecare an de ziua ei, pe 7 noiembrie. Ea povesteşte despre Nicu în interviul din cadrul emisiunii Profesioniştii, în noiembrie 2003 (Eugenia Vodă în dialog cu Amelia Pavel). Video-ul poate fi văzut pe Internet la adresa:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel.

– Dar pentru tatăl dumneavoastră? Care era, aşa-zicând, softul acestei relaţii?

– Nicu făcuse facultatea de drept, ca şi tata. De foarte multe ori, când eram copil, dar şi când am devenit adult, Nicu mi-a repetat că avea o mare admiraţie şi stimă pentru tata. Îl considera un avocat excelent şi un om deosebit. Respectul şi prietenia erau reciproce.

– Toma ţinea foarte mult la Nicu. Îi admira erudiţia, felul în care scria, dar şi onestitatea pe care a dovedit-o la proces. Nicu, de asemenea, îl preţuia pe Toma, îi detectase capacităţile intelectuale încă de când era copil şi previziunile lui Nicu s-au confirmat. Comunicarea dintre ei, după ce Toma a plecat din ţară, s-a făcut prin scrisori.

– Lui Nicu îi plăcea, cred, să „personalizeze” fiinţele dragi, inventându-le nume. Mamei îi spunea „Juna”, mie, „Cântăreaţa” şi, poate că, iubind pisicile folosea la adresa lor o denumire mai nostimă. N-aş spune că „insista” să le spună aşa, denumirea de „mâţe” era însoţită la el de un zâmbet larg, şmecher, dar şi tandru, amuzat, dar şi serios.

– Nicu le vorbea numai prietenilor intimi despre dragostea lui pentru mâţe şi n-ar fi postat niciodată pe Facebook poze cu pisici.

– Nuuuu! Nici gând! Sunt absolut sigură că, deşi l-ar fi interesat dezvoltarea tehnicii actuale şi amploarea pe care a luat-o social media, n-ar fi intrat niciodată pe Facebook, s-ar fi informat din exterior.

– Precedentele două întrebări, poate neobişnuite, se leagă de aceasta – care e adevărata întrebare, întrebarea ascunsă: cum aţi descrie curiozitatea lui Nicolae Steinhardt? În ce fel era el deschis, curios?

– Nicu era deschis la absolut tot, era la curent cu noutăţile, nu numai culturale, dar şi tehnice şi ştiinţifice. Era foarte informat, prezent în actualitatea din toate domeniile, curios la orice fenomen social şi politic. Când eram studentă la facultatea de chimie, îmi punea uneori întrebări pe care numai un cunoscător al matematicii şi fizicii le-ar fi putut pune.

– Avea un umor fin, ascuţit, inteligent, de calitate. Şi degusta acelaşi tip de umor, din care era total exclusă vulgaritatea!

– Orice manifestare culturală de bună calitate îi plăcea, fie el spectacol de teatru, balet, operă, concert, expoziţie! Criteriul lui era, în primul rând, calitatea! Iar apoi făcea o cronică literară, muzicală, de artă plastică sau teatrală cu competenţa unui specialist în fiecare din aceste domenii.

– Nu-i nevoie să închid ochii, îl am tot timpul prezent pe Nicu în memorie. Sunt două momente însă pe care-mi face mare plăcere să le revizitez. Primul este întâlnirea mea cu el lângă Cişmigiu, într-o zi de iarnă a anului 1975. Ne-am fotografiat împreună. Nicu era vesel, cred că i se înapoiase (sau i se promisese să-i fie înapoiat) manuscrisul cărţii Jurnalul Fericirii. Şi ne-am distrat copios citind, pe un perete al unei clădiri din spatele Cişmigiului, nişte anunţuri scrise de mână, complet agramate şi ininteligibile. Amândoi am râs cu lacrimi!

A doua scenă memorabilă s-a petrecut în vara lui 1977, la două luni după ce se născuse fiul meu, care era un bebeluş cuminte şi vesel. L-am invitat pe Nicu să-l vadă. A venit într-o după amiază şi, după ce i-am schimbat scutecele copilului şi el stătea pe pat zâmbitor, dând fericit din micuţele lui mâini şi picioare, l-am chemat pe musafir să intre în camera băiatului. Nicu a băgat tiptil capul pe uşă şi i-a făcut un semn prietenesc copilului. În momentul când l-a văzut, bebeluşul a izbucnit brusc într-un plâns îngrozitor: am dedus că se speriase de barba lui Nicu. A fost imposibil ca Nicu să se apropie de el, drept care s-a retras urgent din cameră, exclamând amuzat: „Mi-ar fi plăcut să-i fi îngrozit la fel şi pe securiştii care m-au anchetat”. Puştiul a rămas multă vreme cu amintirea, pentru că şi de Moş Crăciun i-a fost teamă să se apropie până pe la patru ani, probabil tot din cauza bărbii.

– Tata, mama, Toma şi eu eram foarte diferiţi unul de altul. Nicu avea, cu fiecare dintre noi, o prietenie aparte, dar în toate exista un element comun, cel al comunicării intelectuale. Îmi vine să cred însă că, în cazul meu, care am fost mereu atinsă de boli, s-a mai adăugat şi complicitatea dintre doi oameni suferinzi, Nicu fiind şi el un om bolnav. Deşi n-am vorbit cu el niciodată despre asta, sunt convinsă că tandreţea şi empatia stabilită între Nicu şi mine au dat legăturii dintre noi un contur diferit de cel al prieteniei lui cu tata, mama şi Toma. Am avut cu N. Steinhardt o relaţie de prietenie durabilă, adâncă, de neuitat.

N. Steinhardt a fost şi va rămâne viu în amintirile mele, pentru că îl iubesc la fel de intens ca atunci când era în viaţă.

– Încerc să-mi stăpânesc puternica emoţie pe care a provocat-o întrebarea dv. multiplă şi vă răspund, imaginându-mi-l venind la mine, în Canada, unde oamenii nu se întâlnesc niciodată întâmplător, „pe stradă”.

Ca în orice prietenie statornică, la o revedere după mulţi ani comunicarea se reia exact din locul în care a fost întreruptă. Desigur, primul subiect despre care am vorbi ar fi muzica şi, după ce ne-am îmbrăţişa, i-aş povesti despre transmisia de la Atheneul Român a concertului înregistrat în aprilie 2018 cu Requiemul German de Brahms, pe care am urmărit-o cu răsuflarea tăiată în Vinerea mare a acestui an. L-aş duce apoi în cartierul meu şi i-aş arăta toate magazinele etnice (polonez, portughez, croat, italian etc.). Sunt convinsă că ar fi entuziasmat şi fericit! Am vorbi şi am râde împreună zile întregi.

Dar... el nu e viu decât în memoria şi sufletul meu. De aceea, cu toate că întrebarea dv. e superbă, ea mi-a produs, cum era de aşteptat, o profundă tristeţe.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.