Copyright © Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

În Londra, aprilie nu e tocmai cea mai aprigă lună, dar nici cea mai blândă nu e. Nici un alt anotimp nu se compară cu acele momente întâmplătore de soare cu dinţi care sosesc după luni de zloată semifreddo, acea ploaie de gheaţă care nu devine niciodată zăpadă, nu se încheagă nicicând. Aproape că uiţi că există soare undeva, acolo, deasupra plăpumii murdare de nori care acoperă oraşul ca pe un pacient depresiv care nu vrea să se dea jos din pat. Dintr-odată, lumina străbate şi trezeşte toate nuanţele de roşu din jur. Îţi dai atunci seama că locul se defineşte prin purpuriul şi negrul său: roşu pentru cutiile poştale şi cabinele telefonice, autobuze, hainele pensionarilor din Chelsea şi pentru gărzile din faţa palatelor regale; negru pentru taxiuri, pentru uşile grele, porţi şi grilaje, pentru fierul forjat, oriunde s-ar afla.

Apoi, ca la comanda unui Pied Piper invizibil, răsare iarba de un verde lăptos şi, prin ea, flori de toate culorile, ca lumina refractată printr-o prismă. Îţi aduci aminte că nici un alt oraş din lume nu are atâtea parcuri, atâtea grădini. Peluzele cât o batistă, dar care valorează un milion de lire, se unesc într-o panglică florală neîntreruptă, care se întinde de la Green Park până la Richmond şi Hampton Court – o cursă cu ştafetă de narcise, zambile, spânz şi brânduşe, sub umbrelele magnoliilor şi cireşilor japonezi. În nici un alt oraş din lume nu e atât de bine să fii albină.

Se trezesc sevele. Noaptea, auzi vulpile urbane urlând ca nişte bebeluşi abandonaţi, clic-clac-ul tocurilor înalte pe trotuar, sunetul telefoanelor mobile şi vocile saturate de râs alcoolizat şi dorinţă carnală.

În vecini, lucrările de pe şantier continuau fără oprire. Sub lumina unor reflectoare care ar fi făcut de ruşine orice stadion de fotbal, cupe uriaşe muşcau din solul sfărâmicios, camioane mutau tone de pământ. În zori, înainte de sosirea constructorilor, pescăruşii se roteau şi ţipau deasupra benelor pline de dărâmături. Îmi ziceam că sunt, ca şi mine, fugari de pe întinsurile cenuşii ale mărilor nordice care unesc estuarele mâloase ale Tamisei şi Nevei şi cele două oraşe în care banii lui Gorsky curgeau în cascade de aur. Probabil că a continuat să apară din când în când pe şantier, dar eu nu l-am mai văzut timp de săptămâni, deşi era acum angajatorul meu, cum era şi angajatorul plutoanelor de constructori ai căror muşchi dezgoliţi străluceau pe sub vestele reflectorizante. Îmi oferise cea mai bună slujbă din viaţa mea.

Visasem cândva să fiu scriitor, dar descoperisem că sunt prea leneş pentru a pune cuvintele pe hârtie. Acum eram hotărât să fac din biblioteca lui Gorsky capodopera mea literară, o operă de ficţiune la fel de plină de imaginaţie ca orice poveste compusă din cuvinte, o instalaţie de artă care să poată rivaliza cu orice ar fi vrut Natalia să expună. Fiecare volum din biblioteca lui Gorsky trebuia să fie legat de celelalte şi să creeze un text perfect: colecţia urma să pună în operă o caracterizare a personajului la fel de reuşită precum cele ale lui Julien Sorel sau Ivan Karamazov. Când mi-a prezentat îndatoririle, Gorsky a spus că biblioteca ar trebui să îl încânte pe orice connaisseur în ale artei. Eu voiam să realizez mai mult. Voiam să îmi imaginez o femeie îndrăgostindu-se de el doar plimbându-se prin biblioteca lui; şi iubirea aceea ar fi fost creaţia mea.

Aveam puţină experienţă cu cărţile de anticariat, dar contractul lui Gorsky era mult prea mare pentru a putea fi realizat doar cu titluri noi. Avea nevoie şi de viitor, şi de trecut. Am scormonit în cataloagele licitaţiilor după cele mai rare cărţi şi manuscrise, chiar şi pergamente antice. Am trimis peste tot liste de achiziţii şi am pierdut curând numărul cecurilor care reîmprospătau bugetul: prima ediţie din Childe Harold, cu dedicaţie de la Byron către Mary Shelley, Biblia personală a lui Puşkin, Istoria Angliei a lui Thomas Macaulay, cu sigiliul bibliotecii şcolare şi adnotările pentru examen ale lui Winston Churchill, de pe când avea paisprezece ani, Un anotimp în Infern, legat în piele, recuperat dintr-o valiză pe care Rimbaud o cumpărase la Luxor – şi eticheta cu adresa, în original, cu scrisul lui de mână, transformată în semn de carte. Erau volume renascentiste in quarto, ieşite din mâna celor mai buni legători veneţieni, şi exemplare rare ale romanelor germane salvate de pe rugurile naziste, cu marginile arse mirosind încă, slab, a fum. Erau apoi ultimele apariţii strălucitoare, cu fotografii de mare definiţie, pe care le-am cumpărat doar pentru plăcerea Nataliei Summerscale, dacă avea să pună vreodată piciorul în biblioteca vecinului ei. Colecţia mea – colecţia lui Gorsky – prindea fiinţă, în depozitul ei costisitor, cu umiditate controlată, în aşteptarea zilei în care rafturile, ce aveau să fie construite din hectare peste hectare de păduri cu lemn preţios, ar fi fost gata să o susţină în întreaga ei splendoare.

Îmi permiteam uneori libertatea de a lua acasă câte unul dintre acele preţioase volume, sau de a-l răsfoi la biroul meu de la Fynch’s, în speranţa că Natalia va veni pe neaşteptate şi mă va prinde asupra faptului. Ici şi colo, tăiam paginile cu coupe-papier-ul de fildeş îngălbenit al lui Fynch. Nu aveam sentimentul că fac un lucru rău. Mă îndoiam că multe dintre ele aveau să fie vreodată citite şi ar fi fost un mare păcat ca astfel de obiecte frumoase să nu fie adorate măcar o singură dată.

Uneori, noaptea târziu, când luminile de la reflectoarele din vecini se strecurau prin crăpătura draperiilor mele trase, mă gândeam să plec din cartier şi să mă mut mai aproape de „ai mei“. Niciodată n-am ştiut exact ce vrea să însemne asta. Conaţionalii mei se adunau în biserica „noastră“ din Notting Hill sau în unele cafenele din Acton sau Ealing, unde vorbeau despre politică şi înfrângere. Dacă ar fi fost să am un loc al meu, ar fi fost, vag, printre boemii dezrădăcinaţi care îşi câştigau traiul în slujbe ca a mea, un fel de adolescenţă prelungită, posibilă doar într-un oraş în care nu te cunoaşte nimeni şi unde nu îţi pasă de judecata nimănui. Puteau să fie la fel de bine englezi, japonezi sau armeni, dar oamenii aceştia erau mai obsedaţi de espresso-ul lor decât de naţionalitate. Locuiau la comun în case dărăpănate, în locuri precum Walthamstow sau Peckham, unde străzile principale erau ticsite cu magazine africane, vânzători de pui prăjit şi ateliere de reparat laptopuri dar, spre deosebire de Chelski, tărâmul bogăţiei extreme, mergeau la cafenele unde oamenii stăteau şi vorbeau fără să se uite în jur în căutarea unei companii mai bune sau mai importante şi mergeau în parcuri unde familii tinere veneau, sâmbătă după-amiază, să se joace în aceleaşi haine pe care le purtau de când se treziseră. Casele şi apartamentele lor erau locuite, pe trotuarele lor se mergea. Vocile copiilor se luau la întrecere cu cântecul păsărilor. Străzile pustii din jurul casei mele erau ca nişte cimitire, ticsite cu monumente strălucitoare ridicate în cinstea banului: monumente tăcute, bine păzite, pentru oameni care erau înmormântaţi în opera de creare a avuţiei.

Nu aveam prieteni şi nu mă aflam în căutarea unei jumătăţi, deşi nu eram o versiune mai tânără a şefului meu asexuat. Erau destule femei în Londra care preferau să-şi ducă viaţa intimă în aventuri scurte şi lipsite de complicaţii. Fără obligaţii, cum spuneau ele. Puteai să ai sex în termenii aceştia oricând voiai şi fără să fie nevoie să plăteşti. Şi nici măcar nu trebuia să fii cine ştie ce frumuseţe. Oraşul aceasta are un soi de libertate crudă, libertatea unei lumi întregi care se construieşte.

De regulă, gândurile de mutare mi le alungam în zori, când porneam spre locul meu de muncă de-a lungul Tamisei, alături de autobuzele de cursă lungă care trăgeau la Victoria Coach Station cu încărcătura lor de est-europeni cu ochi urduroşi, trezindu-se din călătoria transcontinentală în realitatea cea nouă a Londrei, o piaţă a muncii fremătătoare, în care vor deveni zidari şi instalatori, bone şi chelneriţe şi îşi vor reinventa, din mers, principiile fundamentale ale existenţei. Poate că lor le păream imaginea unei lumi noi şi strălucitoare, acest loc bizar în care femeile şi bărbaţii au atât de puţine de făcut încât se plimbă pe trotuare dis-de-dimineaţă, ţinând strâns în mâini sticle de plastic, dar eu eram doar un cuc recunoscând alţi cuci aidoma lui. Fugeam înapoi spre cuibul meu din Chelsea cel plin de bani, pe care îl uzurpasem cu atât de puţin efort, trecând pe lângă casa primului meu patron din Eaton Square şi pe lângă librăria lui Christopher Fynch, pe care aveam s-o deschid peste o oră sau două. Părea atât de ademenitoare şi de în afara timpului, cu teancurile ei instabile de cărţi sprijinite de vitrină şi cu anunţurile ei de cursuri de olărit şi mici concerte de muzică clasică în biserici. Deseori mă opream într-una dintre cafenelele din Sloane Square şi îi vedem pe primii sosiţi ai dimineţii revărsându-se din staţiile de metrou: vânzători care se pregăteau să deschidă magazinele, plimbători profesonişti de câini, în drum spre Hyde Park, cu câte cinci-şase lese goale în fiecare mână, au pair şi bone grăbindu-se să ducă odraslele îmbrăcate în uniformă către şcolile din cartier, chelneri şi bucătari, coafeze, cosmeticiene, manicuriste şi pedicuriste, acupuncturişti, masori, consilieri de viaţă şi psihoterapeuţi, asistenţi personali, vindecători clarvăzători şi ghizi spirituali, organizatori profesionali, sute şi sute de oameni ca mine, oferind orice serviciu imaginabil.

Paştele căzu târziu. Era aproape mai şi unul dintre acei ani rari în care sărbătorile ortodoxe şi catolice picau în aceeaşi zi cu Pesahul evreiesc. Magazinul avea să rămână deschis, dar Fynch decretă pe neaşteptate că trebuie să îmi iau zi liberă. Nu mai avusesem o duminică liberă de zece ani, argumentă el, şi mai vine şi mama lui în vizită. Avea nevoie să stea un pic departe de ea, altfel ar fi luat-o razna. „Mater“ era destul de bătrână pentru a-şi aduce aminte că a avut aceeaşi profesoară de balet cu sora mai mică a lui Daphne de Maurier, Bing, pe vremea adolescenţei ei – şi a lui Bing, dar avea încă o minte brici. Când sună la magazin, „ca să vadă ce mai face Christopher“, vorbi despre el ca şi cum ar fi fost şefa lui de la internat sau – cum s-ar fi spus la el la şcoală – „doamna“ lui.

Nu prea avem chef să-mi iau o zi liberă. Nu îmi doream să văd nimic şi pe nimeni în mod special şi cu atât mai puţin să stau acasă, citind cărţi, când puteam face asta mult mai comod, şi cu mai puţin deranj, la muncă. Acum nu aveam nimic mai bun de făcut decât să mă alătur unui întreg alai de credincioşi, undeva în oraş, ca să mă uit un pic la oameni, să ascult muzică religioasă şi să fac aromaterapie cu tămâie.

Nu aş fi crezut să o văd pe Natalia Summerscale la Ennismore Gardens, chiar dacă ea a apărut. Paştele este principala sărbătoare în calendarul ortodox, în toate sensurile, nu doar în cel îngust, teologic al vestului-dominat-de Crăciun. Biserica rusă se umple până la refuz, iar credincioşii se revarsă pe străzile din jur. Sunt sute de familii cu copii cărând coşuri cu ouă vopsite savant, sau aducându-şi cozonacii, pe tăvi purtate pe braţe, să îi binecuvânteze preotul. Orice versiune a Rusiei din străinătate se adună aici: de la patricianul din vechea gardă la colonialiştii sovietici, care au venit mult mai de curând din locuri precum Kazah – sau orice alt stan; de la ruşii lituanieni scăpătaţi, veniţi cu paşapoarte europene şi care acum mătură străzile Londrei, la globetrotteri miliardari, cu teancuri de bancnote de cincizeci de lire pe care le depun cu un gest ostentativ când tava pentru donaţii trece prin dreptul lor.

*

Nu mă aşteptam să o văd pe Natalia şi presupuneam că nici Gorsky nu o să fie acolo. Dacă chiar credea în Dumnezeu, bănuiam că i se închină într-un altfel de templu. Adevărul, când a ieşit la iveală, avea să modeleze ultima noastră întâlnire.

Eram gata să dau ultimul colţ către porticul roman atât de familiar mie al fostei biserici anglicane când le-am văzut înaintea mea pe Natalia şi Gery, ţinând-o pe Daisy de mâini. Toate trei erau îmbrăcate în alb. Cu părul adunat într-o coadă lungă, Daisy părea o variantă a Frumoasei Vassilisa din basmul rusesc. Gery căra un coş mare cu ouă vopsite în roşu, auriu şi argintiu. Când au intrat în biserică, eu mi-am urmat drumul drept înainte, prin Hyde Park şi peste Bayswater, pe lângă catedrala grecească, şi ea cu credincioşii ei, şi apoi în sus, pe Portobello Road, pe lângă turiştii ieşiţi la vânătoare de antichităţuri ieftine sau în căutare de locuri unde s-au turnat filme faimoase.

Pe o stradă laterală tihnită, biserica sârbă era plină de britanici sârbi de dată recentă, refugiaţii războaielor din Bosnia şi Croaţia din deceniul trecut, stând în grupuri strânse şi aşteptând împărtăşania după cele patruzeci de zile ale Postului Paştelui. Încă era o lume a muncitorilor. Nici picior de miliardar. Turme de îngeri trişti îşi luau zborul de pe grinzile înnegrite de zeci de ani de fum şi tămâie. O crăpătură adâncă cobora în zig-zag pe unul dintre pereţi, ca o dâră de trăsnet.