(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

***

De ce iau sfârşit căsniciile?

O întrebare mai bună ar fi, poate: De ce încep vreodată?

„Un triumf al speranţei asupra experienţei“, ar fi spus Albie. Aşa vorbea el, ţinând emoţiile la distanţă cu cleştii şi pensetele clişeelor, ca un expert în dezamorsarea bombelor. Anii trec şi încă nu ştiu ce circuit a fost de vină pentru explozia care ne-a despărţit. Socotesc că e vina mea. Cu responsabilitatea e mai uşor de trăit decât cu ignoranţa.

Albie nu era încă îmbrăcat complet. Izmenele şi bluza de corp i se boţeau la genunchi şi la coate şi i se adunau la subsuori ca o piele de om bătrân. O pereche de jartiere îi îmbrăţişau muşchii gambelor, ţinându-i şosetele lungi, gri la locul lor. Era ceva bizar, amintind de un clovn, în milităroasele dungi verzi şi roşii ale benzii elastice, distonând cu tot ce se afla în jurul nostru. Demult apusele lui zile de soldat mai zăboveau încă în astfel de vestigii.

– Ber, a spus el, reuşind să lungească silaba într-o melodie de jale.

Era foarte frig, chiar şi în casă. Fereastra de la baie era acoperită cu flori de gheaţă. O strălucire palidă dincolo de ele sugera sosirea unei noi dimineţi – zori pare un cuvânt prea puternic, prea definit. Albie şi-a lipit fruntea de rezervorul closetului, ca şi cum ar fi fost un efort să stea în picioare. Un lanţ s-a bălăngănit la dreapta, cu mânerul lui alb, cu inel negru de cauciuc, indecent în simplitatea lui, în utilitarismul lui sobru. Începeam să mă obişnuiesc cu insula asta, cu cât de tare se mândrea ea cu funcţionalitatea, cu austeritatea ei. „Nu trebuie să bombănim“, spuneau mereu oamenii. „Mă simt bine“ însemna că s-au săturat.

Albert şi Albertine – un englez şi o franţuzoaică, dacă mă mai pot numi franţuzoaică. Socotind după numele noastre, s-ar fi putut crede că eram sortiţi unul altuia, dar nu exista nici un sens mai adânc dincolo de această coincidenţă, şi Albertine nu avea nimic de-a face cu Proust. Eram cu câteva zile mai bătrână decât primul volum din Ŕ la recherche. Tata îşi dorise un fiu pe care să-l boteze după bunicul: numele l-a ajutat să depăşească dezamăgirea provocată de faptul că mă născusem fată. Tatăl lui Albie o iubea pe regina Victoria. Mama lui n-a fost de acord cu numele de Albert. I se părea prea comun. Ea îşi dorise să-l boteze Tristan; a mea aproape că se hotărâse pentru Violetta. Autoritatea patriarhală ne-a salvat în mod fericit pe amândoi.

Râdea când îi spuneam Albie – ar fi fost nimerit pentru un comediant din clasa de jos, zicea el –, dar porecla i-a rămas. La Alexandria, el obişnuia să-mi spună Bertie. Ber suna ca un fior în engleză. Părea potrivit, în dimineţi ca asta.

Cămaşa de noapte mă proteja prea puţin de frig. Oglinda de deasupra chiuvetei arunca înapoi spre mine o reflexie înceţoşată a dungilor ei albastre. Modelul nu era flatant, deşi cumpărasem chiar eu materialul şi-mi făcusem singură cămaşa. Era prost ales, sau poate mult prea bine ales. Credeam că ştiu ce fac în clipa în care am atins flanelul la Magazinul Armatei şi Marinei din Victoria, dar calculasem greşit efectul. Îmi închipuisem că dungile erau potrivite pentru un veşmânt băieţesc, un ecou spiritual, intim al înclinaţiei pentru decenţă a lui Albie. Nu mă gândisem câtuşi de puţin că m-ar putea face să arăt ca o deţinută, şi totuşi la asta se ajunsese, şi încă foarte repede.

Maşina de cusut fusese un cadou de nuntă de la părinţii lui; un Singer, ca numele meu de fată, sau o versiune a lui. În ziua în care ne-a fost livrată, s-a auzit afară tropot de copite. Livreaua vizitiului era la fel de verde precum căruţa lui şi cutia mare de la Harrods pe care o adusese; caii erau negri ca noaptea cea mai neagră, cu chişiţe, ca într-un roman gotic. Eu eram tot verde, nouă pe tărâmul unde oamenii trimiteau cadouri scumpe în loc de scuză că nu veneau să te vadă. În Anglia, ne prefăceam că e un lucru normal. Albie era obişnuit să comunice prin pachete. Maşina de cusut îmi aminteşte de caii ăia ori de câte ori îi scot capacul. Frizoni, mi-a spus Albie, o încântare să-i priveşti. Graţioşi, de nădejde; străini, ca şi mine.

– Ber, a zis el, o să te obişnuieşti cu Londra. O să ajungi s-o iubeşti. Îţi promit. Ai răbdare un an, doi.

Câţiva ani, ar fi trebuit să spună. Trecuseră optsprezece luni de când vaporul nostru acostase la Southampton. Era în toiul verii; 1945, tocmai se terminase războiul. Trenul care ne-a dus la Londra trecea prin câmpurile din Hampshire, despicând valuri de grâu la fel de încărcate de soare ca plajele pe care le lăsaserăm în urmă. Londra: cuvântul încă avea clinchetul clopoţeilor de nuntă.

Înainte de a pleca pentru totdeauna din Alexandria, Albie şi cu mine petrecuserăm un weekend pe malul apei, în vestul oraşului, unde deşertul se întâlneşte cu marea în întinderi luminoase. Nisipul egiptean a continuat să ni se scurgă din păr şi din haine săptămâni la rând. Am tot găsit grăunţe de nisip pe feţele de pernă şi le-am simţit pe covoare o bună bucată din prima parte a toamnei. Grăunţe minuscule, tari, cenuşii; e imposibil să crezi că, atunci când se adună cu miliardele, par aurii.

Albie zicea în glumă că aduseserăm dunele cu noi în casa din Earl’s Court. Mi-a luat mult până am învăţat să pronunţ aceste două cuvinte destul de bine încât să mă fac înţeleasă când voiam să cumpăr bilete de metrou. Valurile s-au închis în urma mea, şi oraşul m-a primit înăuntru. Dimensiunea lui era covârşitoare. Nu m-am mai aventurat la marginile lui până la sfârşitul celei de-a doua ierni.

Albie şi-a dat cu puţin ulei pe păr, apoi şi-a aranjat mustaţa cu acelaşi pieptăn. Curând o să-şi pună un costum şi-o cravată, o să-şi încheie vesta, aşa încât să pară ţeapănă ca un cuirasat, o să-şi lege şireturile pantofilor negri şi în sfârşit o să-şi arunce paltonul pe umeri, fără să se uite măcar o dată în oglindă. Cunoştea perfect fiecare mişcare. Înfăşurat şi drept ca un vătrai, era imaginea însăşi a unui ofiţer în civil – frumos, mai frumos chiar decât creatura suplă şi prăfuită, în cizme de deşert şi pantaloni scurţi, care era când l-am cunoscut – totul la el devenise mai ţeapăn, devenise altfel, de neatins.

Tânărul care se lăuda în glumă că l-a învins pe Rommel mergea acum la lucru într-un birou, plin de zel şi cât de devreme putea, deseori sărind peste micul dejun. Mă cheamă datoria, spunea cu o voce cântată, şi faţa i se încălzea într-un zâmbet, de parcă datoria ar fi fost o amantă, mai uşor de mulţumit decât o soţie.

Nu ştiam mare lucru despre slujba lui Albie. Whitehall: asta spunea când lumea îl întreba unde lucrează. Suna ca Whitelaw, numele lui – al nostru – de familie. Merseserăm în acea primă vară de mai multe ori prin Whitehall, cu îngrămădirea lui dezordonată, nefranţuzească de blocuri cenuşii impunătoare, şi el îmi arătase clădirea în care se afla biroul lui. Era mai aproape de Trafalgar Square decât de Parlament; avea o uşă neagră lucioasă, cu o plăcuţă de alamă şi mai lucioasă purtând numele unui comitat englezesc. Sussex House, Cheshire House, Lancashire House: ar fi putut fi oricare dintre acestea. Aveam încredere în Albie – încă am. Pe vremea aceea, soţiile nu puneau întrebări.

„Nu-ţi bate tu căpşorul ăla drăgălaş, Ber. O să continui să aduc mălaiul acasă.“ Ăsta era răspunsul lui, împreună cu o îmbrăţişare, când mă deranjam să-l întreb ceva. Era o frază tare caraghioasă. Nu m-am îndoit niciodată de esenţa promisiunii lui. Mă simţeam norocoasă că mă considera drăgălaşă, că mă alesese să-i fiu soţie.

Era încă în serviciul Maiestăţii Sale, deşi nu mai purta uniformă şi nu mai vorbea despre munca lui. În zilele noastre de început, deseori părea incapabil să se abţină să-şi atribuie laude. Goane prin ueduri, comploturi nebuneşti pentru a rupe şirul de succese africane ale lui Rommel: poveştile despre aventurile lui militare erau atât de exaltate, încât nu le-am crezut niciodată. Făcea războiul să pară ca o competiţie sportivă la o şcoală englezească. Victoria se dovedise a fi o chestiune mai serioasă. Îi era greu să spună până şi dacă spera să ajungă acasă la cină. Din când în când, îşi făcea o valiză, o lăsa în hol şi, dimineaţa, când venea o maşină oficială să-l ia, spunea: „Ne vedem joi sau vineri“, aşa cum alţi soţi ar spune: „Diseară o să întârzii un pic, iubito“.

Când se întorcea, ghiceam unde fusese după cutia cu dulciuri de pe masa din sufragerie – marron glacés, callisons sau bergamote, läckerli, lebkuchen, gianduiotti ca nişte bărci cu fundul în sus sau pernuţe dulci de amaretti morbidi. Cadourile lui Albie din Europa. Nu-şi ascundea neapărat urmele, dar acea parte a vieţii lui care era legată de afacerea neterminată a victoriilor din timpul războiului nu-mi mai aparţinea, nu mai era un motiv de amuzament.

Noaptea, în pat, adormea în câteva minute. Eu număram orele, oile, pierderile personale, în funcţie de dispoziţia în care mă aflam. Albie considera că fericirea înseamnă să-ţi tragi ciorapii şi să-i faci să stea locului cu orice preţ. Începeam să cred că poate ar trebui să devin ca el: să îngrop trecutul, să uit ce nu puteam aduce înapoi. Să aleg să fiu veselă, să rămân veselă, şi fericirea va veni. Şi el părea blocat la a doua parte a frazei.

„Tu n-ai nevoie să lucrezi, Ber, ştii asta. Dar dacă te ar face fericită să ieşi în lume, să cunoşti oameni, te rog, eu n-o să spun nu. Ştiu că e greu să stai acasă, când ai fost obişnuită să lucrezi. Muncă voluntară, de pildă? O mulţime de femei în zilele noastre…“

Ciorapii mei atârnau pe calorifer ca un obiect oarecum medicinal. Am întins mâna după ei şi am ieşit din baie. Am auzit afară murmurul unui motor. Albie începea astfel de conversaţii numai când era sigur că avea cum să le încheie rapid. În piaţetă, maşina aştepta să-l ducă la Whitehall – o broască neagră, strălucitoare sub zăpada care cădea.

Când pleca la serviciu, ziua se întindea pustie în faţa mea. Încetasem de mult să mă prefac că traducerile pe care mi le trimiteau oamenii lui Albie mă puteau ţine ocupată. Scurtele comunicate pe care le transpuneam în cea mai elegantă franceză a mea preamăreau victoriile Aliaţilor şi exprimau optimism pentru viitor. Nu erau convingătoare, şi nici nu reprezentau vreo revelaţie. Nu-mi făceam iluzii cu privire la importanţa lor. Eram prea neenglezoaică pentru a fi recunoscătoare pentru micile binecuvântări. Dar până şi aceste colaborări se răreau. Tratatele erau semnate; procesele criminalilor de război se încheiau unul câte unul.

Nu-mi doream o viaţă de galerii şi ceainării, în care atât de multe femei îşi pierdeau după-amiezile în faţa unor picturi sau ceşti de porţelan. Când credeau că nu le vede nimeni, zăream pe chipurile lor amintirea războiului, dezorientarea unei reveniri la politeţuri fără substanţă.

N-aş fi crezut că era posibil să-mi fie atât de dor de casă când Albie nu se afla în preajmă să mă distragă, deşi ştiam că mi-era dor de locuri care nu mai existau. Războiul luase Parisul şi Bucureştiul şi le înlocuise cu conştiinţa capacităţii lor de trădare. Ajunsesem în Alexandria în 1941 şi, în timp ce lumea se afla în război, eu mă simţisem în pace acolo vreme de patru ani. Aveam o slujbă. Îmi perfecţionam engleza, de parcă aş fi simţit că viaţa mea va ajunge să depindă de ea. Ştiam că Egiptul era un adăpost temporar, că generozitatea forţată a arabilor nu avea să dureze. Acum nu mai rămânea decât Londra, dar eu nu ştiam cum să iubesc Londra. Albie era biletul meu de intrare în metropolă, însă Albie avea o ţară – un continent întreg – de reconstruit, o lume nouă de apărat. Eu nu aveam un ţel atât de limpede. În inima unui oraş îngheţat, pe o insulă înconjurată de ape reci şi cenuşii, baierele fiinţei mele erau îngheţate până-n măduva oaselor.

În fiecare dimineaţă, după plecarea lui Albie, îmi puneam paltonul şi galoşii şi mă duceam în South Kensington să cumpăr ediţia veche de o zi a ziarului Le Monde, proaspăt adusă cu feribotul. Ca să mai fac puţină mişcare, treceam în mare viteză printre şiruri de grajduri şi străzi lăturalnice, încercând să-mi iau aerul că trebuie să ajung undeva degrabă. Era un obicei nou acest ziar: Le Monde. Îl citeam aşa cum se citeşte literatura, de parcă Franţa ar fi fost o plăsmuire a imaginaţiei mele, o ţară care nu mai exista. Treceam în revistă titlurile în timp ce-mi mâncam pâinea prăjită cu cafea, până aproape de amiază, când ziua va fi trecut pe jumătate, un gând consolator în sine.

„Îţi doreşti să ţi se ducă viaţa, Ber“, zisese Albie când îi spusesem că cea mai bună parte a zilei e în jur de trei după-amiaza – când lumina e aproape dusă. Era prea târziu să mă mai apuc de ceva, destul de aproape de momentul întoarcerii lui de la lucru, ca să mă mai pot bucura un pic de singurătate – asta dacă era în ţară, şi nu, ca atât de adesea, în Germania, Franţa sau Elveţia. Când promisesem să-i fiu aproape, nu se menţionase nimic despre o mie de despărţiri temporare.

Europa, aşa îi spunea.

– Mâine plec în Europa, Ber. Mă întorc joi.

– Nu ţi se pare pervers, Albie, îl întrebasem, să te trezeşti şi apoi să aştepţi să se facă trei după-amiază?

– Îţi doreşti să ţi se ducă viaţa, răspunsese el, întinzând margarină pe pâinea prăjită într-un strat atât de subţire, încât membranele fiecărei celule trosneau sub apăsarea cuţitului.

– Eu nu. Tu faci asta, i-am spus.

Nu înţelesesem bine sensul acelei mici şi ciudate fraze. Am crezut că să se ducă presupunea ideea de plecare undeva.

În timpul uneia dintre acele plimbări matinale, zărisem în vitrina unei agenţii de ştiri un anunţ care oferea muncă de secretariat uşoară unei doamne care să vorbească fluent franceza, două după-amiezi pe săptămână sau mai mult. Fusese bătut la maşină pe o bucată de carton cu liniatură albastră. Cineva înfipsese un steguleţ de hârtie în colţul din dreapta jos, un steguleţ francez, chiar lângă numărul de telefon, pentru a-i momi pe francofonii lăsaţi în bazinul stâncos din South Kensington de valul în retragere al războiului.

Tricolorul a fost cel care mi-a atras privirea. Făcea cartonaşul acela să semene cu anunţurile pe care oamenii le expuneau pe panourile din consulatele şi spitalele din Alexandria, în speranţa că vor afla veşti despre rude sau prieteni. Acum, când Albie a pomenit de lucrat, mi-am amintit de anunţ. Chiswick 9940 – nu mi-am dat seama că memorasem numărul, până nu l-am format.

– Tatăl meu e rus, mi-a explicat o voce timidă, poate şi distinsă, iar muncă de secretariat nu e tocmai corect. Poate o scrisoare din când în când. Un pic de ordine în arhiva familiei, atâta câtă e. Puţină lectură. Sunetul limbii franceze. Companie. Îl vizităm des, a continuat el, aproape zilnic. Dar tata se plictiseşte. Cândva mergea mult pe jos; acum se împiedică şi cade atât de des! Citea; acum se plânge că nici o lumină nu-i ajunge. Da, companie, mai ales companie.

Omul mi-a dat adresa de la serviciu, pentru interviu. Aşa era mai puţin stânjenitor, mi-a explicat el, mai puţin deranjant pentru tatăl lui, în cazul în care nu acceptam slujba.

– Sunt sigur că va fi doar o formalitate, doamnă Whitelaw.

Părea a-şi cere scuze că era nevoit să mă facă să merg tocmai până-n Chiswick. Aparent, eram prima – singura – persoană care răspunsese.

– Temperatura e în jur de zero grade de săptămâni bune; un moment prost pentru a da orice anunţ, a adăugat el.

A râs scurt, sugrumat. Ha ha: nici n-a sunat chiar a râset, ci mai degrabă ca şi cum cineva ar fi citit două cuvinte scurte dintr un scenariu nerepetat până atunci. M-a înduioşat timiditatea lui, lipsa lui de siguranţă.

Fahrenheit, mi-am zis în timp ce puneam jos receptorul. În Celsius, zero ar fi fost un progres.

A doua zi mă aflam într-un birou mare, de la etajul întâi al unei clădiri georgiene, cu cărămizi de culoarea sângelui închegat şi şiruri de ferestre cu tocuri negre, reflectând zăpada. Strada mergea în pantă spre Tamisa, ca o pârtie. Jos erau începuturile unei insule – un mic ostrov, mi-a explicat mai târziu Albie. Tulpini negre de trestie străpungeau straturile de zăpadă de pe vârful ei şi câteva raţe traversau peticele de gheaţă de pe marginea râului. Aerul era plin de drojdie, malţ şi fum; mirosul cald, plăcut al unei bucătării medievale, la fel de neaşteptat după o scurtă călătorie din Earl’s Court precum căruţele trase de cai încărcate de butoaie care ieşeau dintr-un depozit de lângă birou şi zdrăngăneau pe pavajul de piatră îngheţat, pe o potecă dublă tăiată în zăpadă. Luasem metroul şi – după jumătate de duzină de opriri – ieşisem la suprafaţă într-o lume care se clătina pe muchia Revoluţiei Industriale.

– Albertine Whitelaw, m-am prezentat în timp ce secretara închidea uşa dublă în urma mea. Îmi pare bine să vă cunosc.

– Alexei Carr. Prefer să mi se spună Alex.

Bărbatul s-a ridicat de la birou şi a venit să-mi strângă mâna. Mi-a spus că era unul dintre directorii fabricii de bere. Una dintre cele mai vechi fabrici de bere şi afaceri de familie din Londra, mi-a explicat, arătând spre alte clădiri invizibile în spatele pereţilor. Le zărisem în timp ce mă apropiam de clădirea de trei etaje în care se afla biroul lui, o grămadă dezordonată de acoperişuri ascuţite, turnuri de lemn şi hornuri înalte, ca o cetate pe jumătate ascunsă vederii.

– Facem cea mai bună bere din Anglia, a zis el.

– Va trebui să vă cred pe cuvânt, i-am răspuns, nu-mi prea place berea.

Era considerabil mai înalt ca mine, şi subţire ca un vrej în costumul lui cu dungi subţiri. Haina părea închisă la două rânduri nu din croială, ci ca şi cum ar fi fost nevoie să fie strâmtată, ca şi cum ar fi aparţinut iniţial cuiva mult mai solid. În spatele ochelarilor de sârmă, ochii îi erau migdalaţi şi oblici, o asociere surprinzătoare cu albastrul lor nordic, limpede. M-am întrebat dacă nu cumva era o trăsătură rusească.