să-şi dea doctoratul preşedinţii de state.
Nu mai semnez nici un tratat cu orânduirea de azi.
Crucea Golgotei.
lucruri care există doar fiindcă au fost trăite de tine.
Uneori, din lipsă de cuvânt, mâncai din durata lor pieritoare,
alteori, te mâncau ele pe tine.
1954 de lucruri te aşteaptă cu diferite decizii în mână
să dai socoteală pentru cât le-ai trăit.
Pe unele le-ai suferit în ascuns,
pe altele le-ai vândut pentru un surâs prefăcut.
Dar toate au fost durerea
ce-a-ncăput în numele tău.
1954 de lucruri trăiesc
doar fiindcă au fost spuse de mâinile tale.
Unele te-au dezarmat de orice speranţă,
altele ţi-au făcut zilele ţăndări.
Dar toate au fost măsurate cu chibritul de tine,
şi toate, absolut toate au căzut la examen.
PREA TÂRZIU
Nu mai e timp să ne luăm rămas bun
nici să ne cerem iertare.
Răbdarea a atins cota de avarie
şi fiecare rămâne cu ce a făcut.
Nu mai e nimic de gândit,
de murit
şi de izbit cu pumnul în geam.
Stăpânul urmării semnează cu ultimul ţipăt
tăcerea rămasă-ntre noi.
LA GRANIŢA ATENŢIEI
Am uitat cuvântul în care stăteai
şi hrăneai tăcerile serii
cuvântul din care băteai la uşa sinelui tău
şi-ţi deschidea cineva cu chipul ascuns.
Am uitat duminica ce te rostea în faţa pădurii
şi te trăia şi te murea pe toate cărările.
Am uitat vârsta din care, târziu, m-ai strigat
şi-n locul meu au răspuns depărtările...
PUTEREA EVIDENŢEI
Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi
nu mi-a fost de folos decât unul
şi nici acela nu mi-a adus un prea mare câştig.
M-am uitat şi eu la cele ce vorbesc de la sine
într-o limbă netradusă de nimeni:
cireşul din parc, trandafirul, roiul de-albine
toate-s cuvinte pe care ziua le poartă cu ea.
Chiar dacă unele rămân în ploaie, precum caii şi iarba,
altele se-adună în cuibarele din crăpăturile sufletului,
iar altele te lasă în pace
aşa cum drumul se duce singur la deal.
Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi
unul singur era cât pe ce să spună ceva;
dar nici acela nu s-a putut ridica
până la tăcerea celor ce vorbesc de la sine!
OARE PÂNĂ UNDE-AM AJUNS?
Cât de tare am depăşit limita
şi de la câţi trebuie să-mi cer de urgenţă iertare
acum, când nu mai am de la cine?
Cât de departe m-au împins depărtările
şi privirea ce s-a hrănit cu ce nu este al ei
şi cum se numeşte sfârşitul ce m-a luat prin surprindere
prăpastia ce ţine loc de răspuns?
RĂNIREA TRUFIEI
Trece un om cu timpul după el,
clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:
Omule, omule strigă timpul în spatele lui,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar omul nici măcar nu-l bagă în seamă.
Trece un om cu vremea alături de el,
trece în toată puterea cuvântului,
drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei:
Omule, omule spune timpul din amiaza fierbinte,
ridică-te din acest adevăr
şi nu te opri!
Dar omul îşi vede încet de-ale sale.
Trece timpul cu un om după el,
îl trage cu greu de ultimile zile la deal
de parcă toamna i-a intrat în buletin
şi i-a îngreunat numele cu o piatră de moară:
Hei, timpule, şopteşte omul abia auzit,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar acele ceasornicului bat mai departe
fără să scoat-un cuvânt.
(Din volumul Iscălituri de noiembrie, în curs de apariţie)