Numele este partea eternă faţă de partea coruptibilă care e trupul, fiind purtător al fizicului doar cât trăim. El este însoţitor al altcuiva când noi nu mai suntem. Dar al cui? Al lui însuşi, ceea ce înseamnă că el acoperă şi partea, şi întregul. Numele care ne e dat la naştere nu ne poate fi luat prin nimic, nici chiar prin moarte. Este singurul lucru pe care îl cunoaştem şi-l indicăm cel mai precis şi exact. Expresia te bat de uiţi cum te cheamă cu buletinul în mână ar însemna că numai o degradare puternică a trupului s-ar despărţi de conştienţa numelui său. Numele e o apartenenţă a trupului, dar este şi noi ca întreg, şi când zic noi spun trup şi ce mai suntem dependenţi de el. A avea un nume, a-ţi face un nume, înseamnă a munci şi pentru tine, care cât exişti eşti ca şi el, parte şi întreg, un tot cu el, dar şi diferenţiat, doar pentru el. Înseamnă pe de altă parte că te dedici lui toată viaţa, lui care face parte din, şi în acelaşi timp este exteriorul tău, dar şi tu integral. Este oriunde e numit. Este ubicuu, poate fi în nesfârşite locuri în acelaşi timp. Numele nu creşte, nu scade şi nici nu se modifică, aşa cum se modifică cel care îl poartă, şi până la un timp se însoţesc reciproc: cu trupul. El este ales după nişte criterii subiective şi devin definitive. Numele nu poate fi luat cuiva. Poate fi însă denigrat, trupul biciuit. Numele poate fi o armură şi o carapace, până, şi de la un punct. Noi, (tot ce suntem restul nostru fără de nume) suntem sclavii numelui. Numele poate salva şi el la un moment dat trupul, prin glorie, reprezentare la o clasă, masă, rasă, popor, rudenie etc. Cu cât îl ridicăm mai sus, cu atât ne poate restricţiona sau ne poate facilita mai mult accesul spre decădere. Expresii tu ai auzit de numele meu? vin din confruntări personale medievale dintre cavaleri. Numele e un câine care amuşinează un vânat care nu există. Separarea fizicului de nume nu afectează direct numele, numai că îi poate spori sau scădea în timp valoarea acestuia. Numele este dat de regulă după numele naşului. Naşul se repetă ca nume în fin. El este numitorul, temeiul. Finii îşi caută cu mândrie naşi importanţi, de regulă mai importanţi decât ei, pentru ca, dând numele copiilor lor după numele naşilor, să preia, sau mai degrabă să poarte, să-şi sporească o filiaţie, o gradare. Naşul devine în acest mod al doilea părinte. Naşul, ca şi părintele pentru tine pe durata vieţii, ca şi numele, nu se mai schimbă, decât forţat, prin alte norme, şi asta doar de cel care îl poartă. Naşul este o instituţie. Numele este nedegradabil, neperisabil şi nu are boli, pe măsură ce-l purtăm. Şi cu toate astea, numele are şi el suferinţele lui. Prin urmare, numele îşi urmează corpul, până la un punct, sau trupul îşi urmează numele pe toată existenţa lui de corp? Pentru că ele sunt cele mai continue lucruri de la viaţă la moarte, fără fisură între ele. Numele vine de regulă, şi el, din alte nume, dacă nu e inventat, trupul din alte trupuri. Între nume şi trup nu există absolut nici-o legătură necesară, nici-un motiv ca să fie împreună. Deşi, odată stabilită relaţia, ei nu se mai pot despărţi. După ce trupul nu mai există, el stă sub o împreunare trecută: cel care a fost…, şi spunem numele. Tu primeşti numele ca un dat, fără nici un efort. La fel trupul. Apoi, pe acesta din urmă te chinui să-l menţii cât mai mult. Numele se mai desparte de trup şi prin căsătorie. Uciderea, condamnarea la moarte nu poate condamna la moarte şi numele. Mai există cazul când numele poate fi acoperit de alt nume. De ascunderea propriului nume, fie de către tine, printr-un pseudonim, fie de către alţii, prin poreclă. Poate fi şi un nume de cod, ca număr, cifrele pe care le poartă soldatul la gât etc. Ruşinea numelui. Cel care îşi face numele de ruşine nu-şi face doar prenumele, ci îl face de ruşine pe cel al întregii familii, al părinţilor sau al copiilor… Până la a şaptea spiţă… Opusul este re-numele, care poate fi purificator iarăşi câteva spiţe. Sau poate doar pentru aceea în care stă!