Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Viorel Mirea

PLOAIA

Atunci a venit ploaia, şi el, care eram eu

avea picioarele

(într-un fel le părăsise demult deşi le mai folosea

destul de vioi ca pe un portgabaj

în care îngrămădeşti lucrurile de vacanţă)

îndesate în răni.

Şi ploaia cădea peste aceste amintiri de picioare

şi-i făcea bine ca uleiul de rapiţă

gâtului spânzurătorii.

 

Şi între el şi aer rămânea un loc liber, de-o palmă,

şi unde se învecina el cu aerul, unde se termina el

şi începea aerul era o gaură care-l învelea,

un loc verde am spune.

Un loc al verdelui trist

unde dulcele se sinucidea încă din aguridă.

Şi când mergea, locul ăsta din jurul lui

împingea cerul încolo-şi-ncolo pe câţiva

                        metri lumină.

Noi stam cu mâinile-n ploaie şi cu el însuşi,

din urechi îi ieşeau năduşeli de ambrozie,

se simţea bine.

Dar cel mai bine pe ploaie se simţea ploaia

care umplea golul dintre el şi aer, clămpănea

ca un picior gol într-o cizmă de cauciuc.

 

Şi ploaia şiroia pe capul lui mare de minotaur,

se despica-n râuri fără de nume, fără istorii,

deci cu moarte pe ele.

Şi ochi-i deveneau nişte lacuri în care nimeni nu                            s-a scăldat

şi nici peşti n-au haiducit şi n-au luat drumul                                 codrilor de din ape.

O aripă din zâmbetul lui fâlfâia-n stânga, cealaltă                          mai sus,

şi cu tăria lui de munte ponosit a strigat tot cel                              purta strigătul

lui care eram eu când era el:

- Adameeeee! Unde eşti? Ieşi afară...!

           

NOE

Când a văzut puhoiul

Noe a început să se apere,

cărămizile şi pietrele,

nişte cuvinte

care erau plante şi animale,

au  început să se în

Noiască.

Şi Noe a pus cuvântul elefant pe Arcă,

cuvântul girafă,

cal,

de,

ca pe cal,

cum le-o fi avut şi bietul om la-ndemână

(apa continua să intre printre cuvinte cu graţia

coborârii trupului în pământ).

Noe s-a pus pe sine şi pe familia lui

la coada cuvintelor.

 

Asta l-a cam întristat pe Dumnezeu

care nu avea familie,

şi nimic nu poate fi mai trist decât un Dumnezeu

fără familie!

 

Totuşi, i-a zis Domnul lui Noe,

pentru că ai pus înaintea ta dobitoacele şi

                        nu pe tine

am să refac legământul.

Şi Domnul a rescris scenariul

aşa cum îl ştim.

 

UMBRELA PLINĂ DE PĂSĂRI

De fapt aveam o acută lipsă de aripă

şi umerii supurau un soare mai mic,

penelul creştea unde trebuie

dar pe inversul penelor, cu gând de coborâş.

Nouă nu ni se da niciun soare pe trup,

un singur măr şi foarte multe Eve.

Ochii din ochi de tigru, păsările

de bune ruginite dimineţi, aveau.

Ispitele se dădeau la pescari,

carnea de pe noi, vegetariană convinsă

ne ochea.

Aveam un măr, forma lui de helios nu mai contează,

numele ei după căsătorie Eva Adam, 

după divorţ, doamna Şarpe.

 

Doamna venea cu ea însăşi plină de viespiile

în care domneau reflexele diamantine ale pisicilor.

Păsările credeau că ne înlocuiesc, ne

                        foloseau cnp-ul

ca pe ele însele, de păsări.

Purtau numele noastre, cămăşi

în care visau la măr şi la Eva.

 

Lumini crescând seminţele uitării

găteau pedala zorilor să plece.

 

Noi locuiam ce locuim noi,

colegi de cameră cu lacrima, ne retrăgeam în pisici

după fiecare victorie.

 

Spălam vasele, ne îmblânzeam pe noi înşine,

curăţam aripile noastre care nu ne-au crescut

sub spicele mâncate de vrăbii.

 

PRÂNZUL

Adam mânca mere,

Eva mânca mere.

Pe marginea paradisului mâncau mere

scuipând seminţele într-un adânc

în care nu se vedea

decât chipul lor părăsindu-i pe ei.

Erau mere roşii, chiar şarpele altoise mărul.

Eva era descumpănită

că viţa de vie îi devenea tot mai mică.

Simţea în ea o altă viaţă mai în adânc

                        decât viaţa ei.

Adam plângea cu lacrimi

din seminţe de mere.

Domnul îi trimitea vis

cu nesfârşite mere. Se răzbuna.

Adam era trist

ca o valiză lăsată la vatră.

Şi Adam era trist

ca o ţesală de cal

fără cal.

 

ERAI UN IAD FĂRĂ DRACI

Când a  venit trecutul şi ne uitam la el ca Noe

                        la corabie

am râs strâmb cu tot ce-aveam, cu viaţă, cu trup,

sângele nostru curgea prin calorifere,

                        încălzea casele,

în praf călca piciorul cu neruşinare, soldatul căzând în el

ridica ţărâna până la stele, se făcea noapte

cale de o sută de mii de suliţi.

Câinele, care se iscălea cu numele meu,

cu nevoia lui de a fi câine

ne urma neprielnic ca sughiţul după strănut.

Ce să vopsim când totul,

copaci, regăsiri,

totul era fără culoare?

Uite, i-au zis într-o zi,

dacă păsările astea ar intra în ochii tăi,

(strigau plămânii în fântânile scobite în cer,

suplinitoare a unui cântec niciodată cântat),

tu ai fi ca un iad fără draci,

noi am fi dracii fără de iad.

Ne-am cupla!

© 2007 Revista Ramuri