Am citit Sărăcuţul lui Dumnezeu de Nikos Kazantzakis cu nesaţ, cu o bucurie mereu sporită. Un sentiment asemănător am trăit şi atunci când am descoperit Laur de Evgheni Vodolazkin. Atunci, ca şi acum, am fost fascinată de splendoarea universului artistic şi de bogăţia trăirii şi a învăţăturii creştine. Romanul este un elogiu închinat sfântului Francisc din Assisi şi s-a născut, aşa cum mărturiseşte autorul în prolog, din „dragoste şi evlavie şi admiraţie” faţă de eroismul credinţei acestuia. Care s-a reflectat în lupta sa neîncetată de a-şi transgresa limitele omeneşti, reuşind, astfel, „să împlinească cea mai înaltă datorie a noastră, mai înaltă şi decât morala, şi decât adevărul, şi decât frumuseţea: să transsubstanţiem materia pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu şi s-o facem duh”.

Biografia sfântului Francisc este evocată de discipolul său devotat, Leo, cel care l-a însoţit pretutindeni în itinerarul său duhovnicesc şi a învins, alături de el, obstacolele, ispitele şi păcatele, urcând muntele anevoios al mântuirii. În ea se amestecă adevărul, legenda şi ficţiunea. Pentru că „arta are acest drept; nu numai dreptul, ci şi datoria: să reducă totul la esenţă. Se hrăneşte din poveste, o asimilează încet, subtil, şi o transformă în legendă”.

Călătoria căutării lui Dumnezeu a început cu renunţarea la bunurile şi plăcerile deşarte ale lumii, cu asumarea voii divine, singura opţiune rostuitoare, dătătoare de sens: „ – Asta e taina, frate Leo. Fac voia lui Dumnezeu, însemnă că fac cea mai ascunsă voie a mea. Chiar şi înlăuntrul celui mai nevrednic om există un rob al lui Dumnezeu care doarme”. Astfel, în urma unei revelaţii divine, tânărul nobil din Umbria a abandonat veşmintele de catifea şi mătase, petrecerile şi cântecele lumeşti. Şi-a părăsit familia, iubita, a devenit cavaler şi trubadur al lui Dumnezeu şi s-a îmbrăcat în rasa strălucitoare a smereniei şi a sărăciei, a dragostei pentru toate minunile Creaţiei. A înfiinţat Ordinul franciscan şi a primit binecuvântarea Papei Inocenţiu III, a trăit în rugăciune şi asceză, într-o permanentă pază a minţii şi a trupului.

Întreaga viaţă a sfântului Francisc a devenit un pelerinaj spre întâlnirea adevărată cu Iisus Hristos. A înfruntat foamea, frigul, trădarea şi prigoana semenilor, suferinţa fizică şi sufletească, cu încredinţarea deplină că viaţa sa trebuie să devină o imitatio Christi. În numele acestei misiuni, şi-a sacrificat egoul, pentru a fi demn să trăiască Patimile, Moartea şi Învierea Mântuitorului: „… lui nu-i era teamă că suferă, nici de frig, nici de foame; pentru că noapte şi zi ardea, foc nestins în el, Dumnezeu, şi mereu înaintea lui era, caldă, albă ca neaua, plăcut mirositoare, pâinea îngerilor”. Cuvintele şi predicile sale pline de har au fost transcrise de ucenicul mult iubit, căruia i s-a confesat, atât în clipele de iluminare, cât şi în cele de restrişte, de criză religioasă: „Mai aproape de Dumnezeu este inima, aşadar părăseşte mintea, urmează-ţi inima; numai ea ştie drumul raiului”; „Nu există nimic mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre şi-l călcăm; cerul este în noi”.

Chiar dacă nu avea forţa duhovnicească a maestrului său, Leo i-a urmat exemplul, cu stoicism. A îndurat, alături de el, toate adversităţile pustniciei, conştient de privilegiul care i-a fost dat. A trăit, el însuşi, biruinţa confruntării dintre spirit şi carne, pe măsură ce sfântul Francisc îşi răstignea tot mai mult sărmanul trup, transfigurându-şi durerea în bucurie. L-a însoţit la Roma, în Egipt, pe muntele Alvernia, a fost martorul propovăduirii Cuvântului lui Hristos şi al jertfei de sine a mucenicului. L-a văzut desprinzându-se de pământ, pe măsură ce sufletul său se înflăcăra tot mai mult în zborul spre Dumnezeu, iar corpul său, tot mai istovit de rănile nevoinţelor, se împuţina şi agoniza. A simţit mireasma de mir pe care o emana fiinţa sa sublimată.

Pe muntele Alvernia, Francisc a trăit cea mai de preţ experienţă mistică. A resimţit durerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului şi a primit stigmatele răstignirii sale pentru Cristos, dobândind însemnele sfinţeniei. Leo a transcris această viziune sacră: „Deodată, o strălucire puternică, roşie ca focul, izbucni pe cer; am ridicat ochii; un serafim cobora, vâlvătaie cu şase aripi, iar în mijloc, înfăşurat în aripi, răstignit, Cristos. Două aripi îi îmbrăţişau capul, alte două, trupul, şi două, de-a dreapta şi de-a stânga Lui, Îi înfăşurau braţele. Alvernia fu cuprinsă de flăcări, iar strălucirea lor coborî şi lumină câmpia. Cel Răstignit, înaripat, se repezi şuierând asupra lui Francisc şi-l atinse o clipă; el scoase un strigăt sfâşietor, ca şi cum l-ar fi străpuns piroane, îşi deschise braţele şi se răstigni în aer…”.

Destinul sfântului Francisc a ars în vâlvătaia dragostei absolute pentru Iisus Hristos. În acest sens, mereu mărturisitoare vor rămâne imnurile-rugăciuni închinate Divinităţii şi Creaţiei. Rostite în vecinătatea morţii, după ce s-a reîntors în Umbria natală, în Assisi, ele sunt parte integrantă din testamentul său spiritual, expresia luminoasă a unei vieţi trăite întru slava lui Dumnezeu: „Preaînaltule, Atotputernicule, Preabunule,/ Ţie laudele, slava şi cinstea şi orice binecuvântare!/ Ţie, Preaînaltule, ţi se cuvin, şi nici un om nu e vrednic să rostească numele Tău!/ Slăvit să fii, Doamne, pentru toate creaturile Tale!”.

Romanul lui Nikos Kazantzakis are strălucirea unei cărţi reper. Pentru că a reconstituit, într-o viziune subiectiv-empatică, portretul excepţional al unui nebun întru Hristos care a glorificat, prin propria trăire, Sărăcia, Smerenia, Pacea, pecetluind, astfel, calea spre mântuire. Scenariul narativ oglindeşte parcursul unei vieţi admirabile, a cărei valoare supremă rămâne Dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi creaturile cele mai umile (plante, păsări, animale), faţă de întregul miracol al existenţei. Lecţiile cele mai profunde pe care le-a lăsat moştenire sfântul Francisc: blândeţea, bunătatea, sacrificiul de sine au fost şi vor fi mereu oglinzi roditoare, într-o ordine morală, a creşterii duhovniceşti…

Sărăcuţul lui Dumnezeu este şi o poveste emoţionantă despre relaţia modelatoare dintre magistru şi discipol, despre bucuria şi nădejdea care îi uneşte, despre puterea salvatoare a credinţei că, dincolo de moarte, există Învierea sufletelor noastre. Profunzimea şi frumuseţea reflecţiilor creştine este susţinută de lirismul sărbătoresc al stilului artistic, revărsat din belşug în paginile cărţii: „Întreg pământul este ogorul lui Dumnezeu, araţi-l şi semănaţi sărăcia, dragostea, pacea; întăriţi lumea care stă să se prăbuşească; întăriţi sufletele voastre, înălţaţi inimile voastre deasupra mâniei, a iubirii de slavă, a invidiei! Nu spuneţi «Eu! Eu!». Supuneţi dragostei lui Dumnezeu această crudă, nesătulă fiară; acest «eu» nu intră în rai, stă în faţa porţii şi mugeşte”.