Mult premiatul roman Celălalt pe care-l adoram de Catherine Cusset este un vibrant elogiu închinat sufletului geamăn, dublului. O carte în care biograficul şi ficţionalul se întrepătrund, pentru că, mărturiseşte autoarea, a fost scrisă „pentru a da viaţă unui prieten şi pentru a face dreptate”. Titlul reia un vers din piesa lui Léo Ferré, Avec le temps, una dintre melodiile preferate ale protagonistului. Salvarea prin scris a vieţii celuilalt – prietenul suicidar – devine un act de recuperare a memoriei afective, a identităţii lui fragmentate de eşecuri amoroase şi profesionale, de bipolaritatea diagnosticată tardiv, la 38 de ani, cu un an înaintea gestului fatal.

Discursul epic este scris la persoana a II-a, ceea ce-i conferă un caracter dramatic şi cinematografic. Pe de altă parte, demersul naratoarei, Catherine, de a reactualiza parcursul sinuos al celui dispărut este expresia unui act de iubire. Portretul lui Thomas este recompus din piesele de puzzle ale exaltărilor, decepţiilor şi nevrozelor care-l definesc. Intelectual autentic, pasionat de literatură, muzică şi film, el reuşeşte să intre în sistemul universitar american, deşi amână să-şi publice teza de doctorat, ceea ce-i creează numeroase deservicii. Ratează posturi universitare strălucite, deoarece nu se subordonează regulii publish or perish. Personalitatea sa puternică, orgolioasă şi seducătoare deopotrivă, îl antrenează în diverse conflicte cu spiritul conformist şi mediocru al unora dintre colegi. Fără-ndoială, în structura romantică a personajului există o imposibilitate de adaptare la compromisurile lumii reale.

Ritmul boem al vieţii lui Thomas este marcat de efervescenţă intelectuală şi culturală, dar şi de sterilitate şi secătuire. Se investeşte în diverse proiecte, dar nu are suficientă energie pentru a le finaliza. Fluxurile şi refluxurile acestei energii sunt condiţionate de oscilaţiile maladiei ereditare de care suferă şi pe care n-o poate ţine în frâu. De fapt, deşi recurge la tratamentul psihiatric, nu renunţă la alcool. Se adânceşte tot mai mult în negura însingurării şi a depresiei. În aceste circumstanţe, cel mai fidel corespondent existenţial şi livresc rămâne Proust, scriitorul care a constituit subiectul tezei sale de doctorat. Frecvent, dialogul intertextual ţâşneşte în pagină – mărturie a unor veritabile similitudini spirituale şi sufleteşti: „Ştiţi amândoi ce înseamnă boala, Proust – astmul, sufocările, angoasa, tu – nevroza şoldurilor şi depresia, şi chiar boala e cea care a generat legătura specială cu mama, care poate nu este decât un simptom, simptomul unei lipse nicicând acoperite şi a infinitei nevoi de celălalt. De altfel, şi mamele vă seamănă: sigur, Jeanne Weil, aparţinând marii burghezii, se afla la celălalt capăt al spectrului social în comparaţie cu mama ta, fată de portar de imobil, dar, evreică fiind într-o Franţă catolică şi antidreyfusardă, care nu avea încredere în «israeliţi», trebuie să fi avut, la fel ca mama ta, percepţia diferenţei şi dorinţa unei perfecte integrări cu ajutorul fiului ei sclipitor prin educaţia, bunele maniere şi spiritul său francez, acel fiu pe care îl visa, exact ca mama ta, ajuns Mare Scriitor“.

Fragilitatea devine definitorie pentru destinul lui Thomas. Însăşi iubirea stă sub acest semn nefast. Deşi au fost trăite cu frenezie, fiecare dintre cele patru poveşti de dragoste se destramă. Femeile din viaţa lui (californianca Elisa, românca Ana, rusoaica Olga şi americanca Nora) îi rămân o vreme alături, cu dăruire, apoi se înstrăinează, provocându-i sfâşieri afective. Niciuna dintre ele nu reuşeşte să-i infuzeze iluzia că iubirea rămâne o şansă a salvării individuale. Echilibrul lăuntric i se destructurează de fiecare dată când pierde şi, tot mai mult, i se accentuează pesimismul. Luciditatea tăioasă, incurabilă a protagonistului ucide orice speranţă, distruge orice antidot împotriva morţii care i se cuibăreşte, tot mai adânc, înlăuntrul fiinţei: „Nu e scăpare. Datorită Norei ai avut un răgaz, dar ştii bine că altă vară nu va mai fi. Nici nu ai avea cum să-i dăruieşti acea călătorie. Întreaga ta viaţă, încă de la naştere, nu a fost decât o linie îndreptându-se către acest moment. O vei sfârşi exact acolo unde trebuia să o sfârşeşti, într-un mic apartament ce dă către zidurile campusului universităţii care te-a dat afară ca pe un lacheu. E capătul drumului tău. În care ai trecut peste mândria şi peste deziluziile tale, ai simulat încrederea în viaţă, ba chiar şi că vrei să trăieşti, pentru a formula o ultimă cerere care tocmai ţi-a fost trimisă înapoi ca un bumerang. Totul se leagă sub semnul necesităţii şi cu frumuseţea unei ecuaţii matematice. Zarurile sunt aruncate. De ani de zile, sentinţa se tot amână. Poate că încă de la plecarea în Statele Unite. Nu cumva ţi-ai părăsit ţara tocmai pentru a-ţi proteja persoanele care-ţi sunt cele mai apropiate, pe mama şi pe sora ta? Toţi aceşti ani te-ai ascuns. Şi, în sfârşit, ai ajuns la acel grad de simplitate care îţi permite să îndeplineşti gestul. Yes you can. Eşti împăcat. Nu te mai revolţi. Nu-ţi mai este frică. Te pregăteşti. Lucrul se va întâmpla. Ai acasă toate pastilele necesare la care vei adăuga şi punga de plastic pe cap, pentru ca nu cumva să ratezi, ca Nina Simone“.

În dialogul fascinant şi ardent dintre eu şi tu/celălalt se reflectă, ca într-o oglindă, chipul adevărat al prietenului sinucigaş, cel pe care Catherine îl înţelege prea târziu, deşi îi dăruise un capitol sugestiv – Sufletul geamăn – în cartea pe care o scria, Autoportret cu prieteni. Atunci însă, încă mai era tributară unor grile de receptare superficială, unor intransigenţe care nu-i permiteau să-i descopere „viaţa interioară”, identitatea dramatică, ascunsă dincolo de aparenţe: „Ai ezitat să-mi vorbeşti despre aceste stări ale tale care-ţi năpădesc întreaga viaţă ca o mare neagră şi ucid în tine orice dorinţă, despre vidul care te înghite ca un nisip mişcător. Descriind neantul, încerci să-i oferi o existenţă anume, să-l ţii la distanţă, să-ţi construieşti defensiva. […] Scutur hotărâtă din cap. Tu, depresiv? Dar eşti cea mai puţin depresivă persoană pe care o cunosc. Nu există nimeni care să iubească viaţa mai mult decât tine, care să-i guste plăcerile şi rafinamentele”.

De-abia după ce l-a pierdut pe Thomas, naratoarea a înţeles că, în acea primă încercare de a-i schiţa portretul, a construit „o imagine de biet amărât, de bufon, de ratat”, care nu putea să-i provoace decât amărăciune şi tristeţe. De aceea, după ce a coborât în subterana tenebroasă a celuilalt (şi, implicit, a propriei fiinţe), în tărâmul labirintic al interiorităţii, a luat-o de la capăt şi a rescris totul. Din acest permanent joc al dedublării şi al identificării, al alterităţii şi al empatiei se naşte limpezirea finală. Certitudinea că drama lui Thomas a fost cauzată, în egală măsură, de ravagiile bolii şi ale fatalităţii sale lăuntrice. Superioritatea inteligenţei, hipersensibilitatea şi luciditatea l-au predestinat nefericirii şi inadaptării.

Portretul prietenului dispărut se naşte din admiraţie şi tandreţe, din sentimentul vital al apartenenţei afective: „Am avut timp să-mi dau seama că nimeni nu-mi era mai prieten, că nimeni nu m-a făcut să mă simt mai vie şi că asta se datora unui lucru excepţional din tine, care te ilumina. Râsul. La asta m-a dus gândul când fratele meu m-a anunţat că ai murit: că va fi mai puţin râs pe faţa pământului”. Dincolo de timp şi moarte, Catherine a regăsit vocea de lumină şi întuneric a celuilalt, „mon semblable,mon frčre”. Căruia i-a dedicat o carte emoţionantă, dureroasă şi adevărată.