Frecvent, fiinţa umană trăieşte în cămaşa de forţă a unor norme morale, familiale şi sociale. Împotriva acestora, sufletul se răzvrăteşte uneori, mai ales atunci când este prins în vâltoarea unor emoţii ardente, de care a fost privat vreme îndelungată. Cea mai periculoasă este explozia pasiunii erotice, deoarece, mai mult decât orice altceva, devastează viaţa protagoniştilor şi, adesea, îi supune oprobiului public.

Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei de Stefan Zweig oglindeşte, în conştiinţa unui martor empatic, două destine feminine răvăşite de furtuni sentimentale. Prin recursul la povestirea în ramă, este relevată iubirea interzisă a două doamne respectabile din marea burghezie, aflate la vârste diferite. Fiecare dintre ele, în momente (ne)faste ale destinului, s-a confruntat cu forţa dezlănţuită a iubirii. Istoria Henriettei, soţia adulterină care şi-a părăsit soţul şi copiii pentru un dandy seducător, devine pretext pentru confesiunea unei bătrâne englezoaice, mistuite de un secret ruşinos, vreme de douăzeci şi ceva de ani.

Totul se petrece într-o seară, la începutul secolului al XX-lea, când liniştea unei pensiuni elegante de pe Coasta de Azur este sfâşiată de disperarea unui bărbat abandonat. Disperare provocată de faptul că Henriette a renunţat la viaţa de familie, aruncându-se într-o aventură dezonorantă, împreună cu tânărul pe care l-a cunoscut cu o zi în urmă. Drama soţului trădat, tumultul trăirilor sale sufleteşti sunt surprinse de privirea atentă a naratorului subiectiv, centrată pe detaliile semnificative:„În faţa tuturor acestor oameni care-l înconjurau, îmbulzindu-se curioşi în jurul lui, şi care, brusc, s-au îndepărtat de el cuprinşi de spaimă, de ruşine şi de confuzie, ţinuta acestui bărbat lovit trăda o încordare supraomenească. I-a mai rămas doar atâta forţă, încât să treacă prin faţa noastră clătinându-se, fără a se uita nici în stânga, nici în dreapta [...]; apoi s-a auzit cum corpul său greoi şi masiv s-a prăbuşit surd într-un fotoliu şi un hohot de plâns ca de fiară, cum numai un bărbat care n-a plâns niciodată poate avea, a răzbătut până la noi”.

După ce au asistat la criza nefericitului încornorat, judecata comesenilor la adresa soţiei infidele a devenit drastică. Posibila existenţă a unui coup de foudre nu era, în ochii majorităţii, „decât nebunie şi fantezie romanescă insipidă”. Nimeni nu a fost dispus să-i acorde clemenţă şi înţelegere acestei Madame Bovary, în afară de naratorul lipsit de prejudecăţi. Care şi-a asumat ingratul rol de avocat al diavolului, cu o reală convingere: „Am declarat că această negare a faptului incontestabil că o femeie, în anumite ore ale vieţii ei, poate să fie la discreţia unor forţe misterioase mai puternice decât voinţa şi cunoaşterea ei trădează frica de propriile noastre instincte, frica de demonismul fiinţei noastre şi se pare că unor oameni le face plăcere să se creadă mai puternici, mai morali şi mai puri decât cei uşor de sedus”.

Polemicile aprinse, pe care le-au declanşat astfel de afirmaţii, ar fi scăpat de sub control, dacă nu ar fi intervenit, de o manieră inspirată, doamna C., a cărei atitudine discretă ascundea o experienţă personală relativ asemănătoare cu cea a Henriettei. Pentru că s-a născut din abisul aceloraşi trăiri iraţionale, care devoalează fragilitatea feminităţii. Impresionată de capacitatea interlocutorului său de a vedea dincolo de aparenţe şi de a înţelege resorturile intime ale unor fapte aflate în răspăr cu moravurile sociale, venerabila aristocrată îi încredinţează acestuia propria poveste. Prin mărturisire, ea se eliberează de povara vinovăţiei şi a ruşinii, cu atât mai mult cu cât religia anglicană nu i-a permis să se spovedească de-adevăratelea, pentru a se izbăvi de păcate.

Confesiunea doamnei C. reînvie atmosfera cosmopolită a Cazinoului din Monte Carlo, universul frivol şi damnat al jocurilor de noroc. Retrospecţia recompune douăzeci şi patru de ore din propriul trecut, când, deşi avea patruzeci şi ceva de ani, a acţionat necugetat, sub imperiul unor impulsuri sentimentale puternice. În ciuda unor circumstanţe atenuante de natură psihologică şi afectivă, care îi justificau vitala nevoie de iubire, femeia n-a reuşit să se ierte pentru faptul că şi-a pierdut cumpătul într-atât, încât a riscat să-şi compromită poziţia în societate pentru un ruletist de o frumuseţe angelică. Iniţial, hipnotizată de patima maladivă a jucătorului, i-a contemplat gesturile nestăpânite, transformările fizionomice, febrilitatea şi convulsia mâinilor şi, fără să ştie, a intrat în capcana unei atracţii erotice periculoase: „Şi atunci am văzut – şi chiar m-am speriat – două mâini cum nu mai văzusem până atunci, încleştate asemeni animalelor pe cale să muşte şi care se înfruntau atât de sălbatic şi de convulsiv, încât articulaţiile falangelor trosneau precum o nucă pe care o spargi. Erau mâini de o frumuseţe rară, neobişnuit de lungi, neobişnuit de fine, şi totuşi traversate de muşchi rigizi – mâini foarte albe, cu unghii palide, sidefii, delicat rotunjite”.

Tribulaţiile îndrăgostirii: fascinaţia, compasiunea, tandreţea, frenezia senzuală sunt analizate cu o remarcabilă fineţe psihologică. Prin rememorare, femeia îşi reconstituie trăirile intense care au însufleţit-o, atunci când l-a urmat pe tânărul mistuit de porniri sinucigaşe. Dominantă, dincolo de amalgamul unor stări contradictorii, era nevoia profund umană de a-l salva, de a-l apăra de propriii demoni: „mi-ar fi greu să calific cu precizie sentimentul care m-a împins atât de irezistibil să-l urmez pe acest nefericit: curiozitatea, dar mai ales o spaimă teribilă, mai bine spus, spaima de ceva teribil, pe care l-am simţit din prima clipă planând invizibil, asemeni unui nor, asupra acestui tânăr om. Dar nu poţi nici să analizezi, nici să diseci astfel de impresii, deoarece ele survin şi se întrepătrund haotic, violent, rapid şi spontan – probabil că n-am făcut altceva decât gestul absolut instinctiv pe care-l faci pentru a salva un copil care, pe stradă, voia să se arunce sub roţile unui automobil”.

Noaptea pe care au petrecut-o împreună cei doi a stat sub semnul unei încleştate lupte dintre viaţă şi moarte, disperare şi speranţă, simţire şi raţiune. O astfel de întâlnire destinală, situată dincolo de orice lege morală, are darul de a-i transfigura pe protagonişti şi de a le revela ipostaze absolut necunoscute ale propriilor fiinţe: „În acea noapte am luptat cu acest om pentru viaţa lui, căci vă repet: în această luptă era vorba despre viaţă şi moarte. Fiecare dintre nervii mei simţea că acest străin, acest bărbat care era deja pe jumătate pierdut se crampona de ultimul colac de salvare cu toată ardoarea şi pasiunea cuiva care se află în pericol de moarte. [...] Şi această noapte a fost atât de plină de lupte şi de cuvinte, de pasiune şi mânie, de ură, de lacrimi de implorare şi de beţie, încât mi s-a părut că durează o mie de ani şi că noi – două fiinţe umane înlănţuite, care ne îndreptam clătinându-ne spre abis, una cuprinsă de furia morţii, cealaltă total inocentă – am ieşit total transformaţi din acest tumult mortal, cu un alt spirit şi o altă sensibilitate”.

Mărturisirea doamnei C. devoalează nebunia, dar şi puterea regeneratoare şi automistificatoare a sufletului, prins în situaţii-limită. Văduva nefericită a întinerit năucitor pe parcursul celor douăzeci şi patru de ore, de când l-a cunoscut pe ruletist. Şi-a regăsit vitalitatea, bucuria de a trăi, dar şi libertatea de a sfida convenţiile sociale. Pe de altă parte, tânărul, copleşit de recunoştinţă faţă de binefăcătoarea sa, i-a promis, încrezător, că va renunţa la jocurile de noroc. Pecetluindu-şi promisiunea printr-un jurământ patetic în faţa lui Dumnezeu, a trăit o metamorfoză uluitoare: „Niciodată înainte şi niciodată după aceea n-am auzit în nicio biserică din lume pe cineva rugându-se în acest fel. Mâinile sale strângeau cu putere, spasmodic, scaunul de rugăciune din lemn, întregul trup îi era scuturat de un uragan interior [...]. Nu vedea şi nu simţea nimic: părea să fi trecut într-o altă lume, într-un purgatoriu al metamorfozei sau într-un elan spre sfera sacrului”. Din păcate, combustia acestei transformări lăuntrice a fost de scurtă durată. Patima a revenit triumfătoare, nimicind toate speranţele de izbăvire ale celor doi.

Fără îndoială, în Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, scriitorul Stefan Zweig reuşeşte să pătrundă, ca şi în romanul Suflete zbuciumate, în subteranele întunecate ale trăirii şi să analizeze, cu subtilitate şi rafinament, convulsiile lăuntrice ale protagoniştilor, dramele provocate de antitezele pasiunii: entuziasmul şi deznădejdea, extazul şi agonia.