Umbra, romanul lui Ismail Kadare, scris între 1984-1986, are un caracter subversiv, antitotalitar, asemenea Palatului visurilor. Manuscrisul n-a putut fi publicat în Albania decât în 2003, cu atât mai mult cu cât, în 1983, scriitorul a fost declarat „inamic” al ţării sale şi, în 1990, a primit azil politic în Franţa. Confesiunea tânărului scenarist, care, în plin comunism, călătoreşte în Occident, este emblematică. Ea relevă alienarea, mutilările provocate de constrângerile şi abuzurile regimului dictatorial, care şi-au pus amprenta, de o manieră dramatică, asupra mentalităţii şi comportamentului individual. Aşa se explică faptul că, deşi evadează temporar din carcera Albaniei natale, protagonistul nu reuşeşte să se elibereze de povara lumii căreia îi aparţine. Invitat la festivaluri de film, descoperă Parisul printr-o nesperată şansă a destinului, dar acest univers al libertăţii şi al boemei artistice nu-i creează o stare reală de bucurie, de confort psihologic, ci, dimpotrivă, un blocaj psihic şi emoţional. Este incapabil să se îndrăgostească, în ciuda faptului că este puternic atras de o frumoasă actriţă, Silvaine. Povestea acestei iubiri imposibile este analizată şi întoarsă pe toate feţele, până când înţelesul, ascuns în pliurile unor stări întortocheate, ceţoase şi iraţionale, se coagulează şi iese la suprafaţă.

Scindat între Tirana şi Paris, naratorul subiectiv conştientizează ruptura dintre cele două lumi, antiteza fatală dintre normalitate şi anomalie, dintre viaţă şi moarte. Deloc întâmplător, odată ajuns în Franţa, el are sentimentul că pătrunde în lumea celor vii, de parcă ar fi dat deoparte lespedea unui mormânt. Astfel, reiterează povestea lui Orfeu sau a lui Konstantin, eroul legendar albanez, care s-a ridicat din morţi. Mitul, cu reverberaţiile lui simbolice, pătrunde în viaţa individuală, devastată de agresiunile politicului, şi îi luminează sensurile. Călător între infern şi paradis, cineastul se simte permanent ameninţat, de aceea nu mai reacţionează firesc, nici măcar în circumstanţe intime. Angoasa şi răceala afectivă îi paralizează cele mai simple gesturi. Este mistuit de ostilitate şi furie împotriva propriei persoane, dar şi împotriva Silvanei (asociată cu Euridice sau Circe), deoarece, fără să o ştie, îl ispitea să încalce „pactul cu destinul”, să tânjească după existenţa care nu-i era îngăduită. Este mereu defensiv, nu reuşeşte să mai fie el însuşi. Dragostea, dacă ar fi fost trăită plenar, i-ar fi creat o vulnerabilitate suplimentară şi, tocmai de aceea, psihologic, s-au declanşat nişte subtile şi perfide mecanisme de autoapărare: „Mai bine n-aş fi cunoscut-o pe frumoasa pariziancă, fie şi pentru că asta îmi aţâţa nostalgia după Paris, nerăbdarea de a mă întoarce aici, graba, nervozitatea, presimţirea fatală că, cu cât iubeam mai mult acest oraş, cu atât mai inaccesibil îmi devenea. Şi poate că motivul adevărat al ezitărilor mele în relaţia cu ea era chiar acesta: apariţia involuntară a unui instinct de autoapărare... Acum aveam să tânjesc de o mie de ori mai tare să vin la Paris, şi tot de atâtea ori aveau să se înmulţească piedicile. [...] Mi-am amintit brusc de accesele de furie cărora le căzusem pradă imediat după ce o cunoscusem... De violenţa aceea oarbă, iraţională, care devenea tot mai cumplită ori de câte ori încercam să o înţeleg şi care avea totuşi o explicaţie. Era adversitatea faţă de oricine ar fi încercat să mă determine să încalc pactul cu destinul”.

Răul ideologic pătrunde în fibrele cele mai adânci ale fiinţei, denaturând cele mai spontane trăiri. În spatele tuturor neputinţelor şi contorsionărilor personale se ascunde umbra strivitoare a unei istorii aberante, în capcana căreia omul rămâne prizonier mental şi sufleteşte. Introspecţia la care recurge naratorul oglindeşte consecinţele nefaste ale totalitarismului, deformările şi traumele interioare pe care le provoacă: „Eram tot mai convins că presiunea instituţiilor statului fusese atât de monstruoasă, încât găsise calea cea mai directă de a pătrunde în sufletul meu şi a mă face să cred că nu simţeam nimic pentru pariziancă.[...] Eram tot mai convins că nici unul dintre motivele pe care le analizasem nu mă împiedica să mă apropii de ea. Nici teama, nici împrejurările, nici sentimentul că iubind-o aveam să stric raportul dragoste-ură-Paris etc., etc., ci o realitate sumbră, imposibil de explicat, din care, ca dintr-o prăpastie întunecoasă, se ridica un strigăt lugubru, ca un geamăt surd, a cărui obârşie se află într-o altă lume, ţi se arată uneori, şi atunci numai în vis”.

Protagonistul resimte o dublă presiune psihologică, exercitată atât din partea statului poliţienesc, cât şi din partea prietenilor care se simt îndreptăţiţi să trăiască, prin transfer, o aventură amoroasă cu o pariziancă. Aşteptările lor, exprimate mai în glumă, mai în serios, nu relevă doar foamea de poveşti picante sau vulgare, ci, mai mult decât atât, cântecul de sirenă al libertăţii, în orice variantă, fie ea sentimentală ori sexuală. Reuşita erotică a celui care este investit cu atributele unui mesager ar fi fost, şi pentru ei, o revanşă, o compensaţie faţă de limitările sufocante ale vieţii în comunism. Totuşi, victoria nu putea fi obţinută fără a călca în picioare hotarul mental dintre cele două lumi, sentimentul damnării, complexul inferiorităţii şi al frustrării de a fi balcanic.

Povestea celor doi, cu incompatibilitatea şi fatalitatea ei, dobândeşte valoare alegorică. Silvaine, cu toată puterea de seducţie a feminităţii ei feciorelnice, este, în acelaşi timp, Eva şi Circe, cea care dă glas aspiraţiei fiecărui bărbat din estul Europei: „Cum să-i explic că eu eram aici cu speranţele, cu dorinţele, cu temerile, cu blândeţea şi cu disperarea a mii de oameni şi că ea nu era doar o franţuzoaică tânără, Silvaine, ci femeia biblică, o dimensiune a imposibilului, un vis frumos născut dintr-un somn tulbure, pe care eu, sfidând legile firii, aş fi vrut să mi-l însuşesc şi să-l readuc la viaţă?”. Pe de altă parte, în ea se reflectă şi ceva din personalitatea Doruntinei, eroina din legenda albaneză, tot astfel precum în fiinţa masculină se regăsesc similitudini cu destinul lui Konstantin. Prietenia, compasiunea, generozitatea şi înţelegerea femeii, manifestate în nenumărate rânduri, în ciuda ofenselor de care a avut parte, i-au sugerat impresia că se află în prezenţa unei surori, nu a unei iubite. Imposibilitatea dragostei lor s-ar putea explica şi prin existenţa, tot mai frisonantă, a unui blestem ancestral: „Poate că amândoi, în clipele în care ne îmbrăţişaserăm cu furie, nu făcuserăm altceva decât să încercăm să depăşim o barieră milenară, pe care natura ne-o pusese de câteva ori în faţă, din motive pe care le ştia numai ea, chiar dacă nu eram rude de sânge. Nu, nu era o întâmplare că în relaţia dintre noi domina lumina zilei, în vreme ce noaptea, ca o sălbăticiune feroce, se retrăgea în vizuina ei. Şi iarăşi, nu era o coincidenţă ceea ce se întâmplase în timpul călătoriei când adusesem scenariul cu incestul”.

Dincolo de interpretările mitice sau metaforice, de lirismul magic al poveştii de dragoste, Umbra lui Ismail Kadare rămâne un roman psihologic, în care este analizată condiţia tragică a intelectualului în comunism, victimă a unei terori dezumanizante. Chiar şi în perioadele de dezgheţ politic şi cultural, acesta îşi trăieşte libertatea ca pe un pericol, ca pe o culpă, nicidecum ca pe o şansă a renaşterii, nefiind capabil să se bucure totalmente de darurile ei. Pentru că, oricât de departe ar fi de spaţiul asfixiant al dictaturii, simte umbra neînvinsă a morţii psihice şi sufleteşti: „Ştiam de mult că nu eram altceva decât un cadavru, care ieşise cu bilet de voie în lumea celor vii. [...] Cum să le explic că nu fusesem bolnav şi nici nu avusesem rău de avion, ci că doar păream aşa, pentru că veneam din lumea de dincolo. Sau cum să le spun că voi fi pentru puţin timp printre ei, pentru foarte puţin timp, aşa încât răceala morţii nu avea timp să-mi iasă din oase”.