Novecento de Alessandro Baricco este, fără îndoială, o parabolă poematică despre condiţia umană. Care fascinează prin spectacolul stilistic şi ideatic, prin profunzimea meditaţiei. Autorul mărturiseşte că a scris acest text, „care oscilează între o adevărată montare scenică şi o poveste de citit cu voce tare”, pentru un actor, Eugenio Allegri, şi un regizor, Gavriele Vacis, oferindu-le astfel şansa să realizeze o reprezentaţie teatrală, înscrisă în festivalul de la Asti, în iulie 1994. Viziunea dramatică a lui Baricco este evidentă în structura monologată a scrierii şi în inspiratele indicaţii scenice.

Strania poveste a lui Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, pianistul genial care s-a născut pe vapor şi a refuzat să coboare vreodată pe uscat, este recompusă de relatarea singurului său prieten, un trompetist de jazz, hotărât să îşi încerce norocul în orchestra transatlanticului „Virginian”. În reconstituirea lui Tim Tooney se inserează metafora revelatorie a vieţii-călătorie şi a creaţiei, şi a liberului arbitru, dar şi cea a asumării conştiente a destinului personal, oricât ar părea de limitativă opţiunea. Pentru că, refuzând să cunoască lumea cea reală, cu bogăţia ei de provocări şi de potenţialităţi, Novecento, deşi este scindat între dorinţa şi frica de a trăi, îşi creează propriul univers, prin forţa artei. Îşi hrăneşte imaginarul din istorisirile pasagerilor bogaţi de la clasa întâi şi, mai ales, din cele ale emigranţilor de la clasa a treia, care năzuiau să ajungă pe „tărâmul făgăduinţei”. Pentru că ştie să citească semnele pe care le poartă ceilalţi, tot ascultându-i, înţelege că pe vapor este concentrată, în micro, imaginea fluidă şi asimetrică a lumii, că aici se oglindeşte, fragmentar, totul: „Eu m-am născut pe acest vapor. Şi lumea se perinda pe aici, câte două mii de persoane o dată. Erau şi pe aici dorinţe destule, dar nu durau mai mult decât drumul de la proră la pupă. Îţi cântai fericirea, pe o claviatură care era nesfârşită. Eu aşa am învăţat. Pământul, ăla e un vapor prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. E o femeie prea frumoasă. E un parfum prea tare. E o muzică pe care nu ştiu s-o cânt. Iertaţi-mă. Dar eu n-o să cobor”.

Din clipa în care şi-a înfrânt ispita plecării de pe vas, Novecento s-a refugiat, fără regrete, în ceea ce, pentru alţii, ar părea un paradis artificial. De fapt, s-a împăcat cu sine însuşi, definitiv. Şi-a salvat sufletul, renunţând, rând pe rând, la dorinţe şi aspiraţii devoratoare. Şi-a apărat identitatea, liniştea. Aparent, şi-a restrâns orizontul de (auto)cunoaştere, cu înţelepciune stoică. Totuşi, în felul acesta şi-a luat în posesie propria viaţă, împotriva voracităţii Vieţii: „Eu, care nu fusesem în stare să cobor de pe vaporul acesta, pentru a mă salva am coborât din viaţă. Treaptă cu treaptă. Şi fiecare treaptă era o dorinţă. Cu fiecare pas, o dorinţă la care renunţam. Nu suntem nebuni când găsim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca nişte animale înfometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfecţiune. Dorinţele erau gata să-mi sfâşie inima. Puteam să le trăiesc, dar n-am reuşit. Atunci le-am vrăjit. Şi le-am lăsat în urma mea una câte una. Geometrie. O treabă perfectă”.

Pentru Novecento, vaporul reprezintă adevăratul acasă, iar pianul – sensul propriei existenţe. Prin muzică, el trăieşte bucuria de a recrea lumea, libertatea inepuizabilă de a călători spre tărâmuri visate, exotice, paradisiace. Pentru că atunci când se aşază în faţa clapelor albe, cântă nepământean, irepetabil. El şi muzica lui sunt asemenea a doi îndrăgostiţi, pentru care nu mai există nimeni şi nimic în afara bucuriei de a fi împreună. Notele sale nu sunt doar expresia unei extraordinare virtuozităţi de a improviza, mereu şi mereu, ci, mai ales, a unei bucurii adânci, rostuitoare: „Gândeşte-te puţin: un pian. Clapele încep. Clapele sfârşesc. Ştii că sunt 88, nimeni nu te poate păcăli. Nu sunt nesfârşite, ele. Tu eşti nesfârşit, şi înlăuntrul clapelor alea, muzica pe care o poţi face e nesfârşită. Ele sunt 88. Tu eşti nesfârşit. Asta îmi place mie. Asta merită să fie trăit”.

Micro-romanul lui Baricco dobândeşte un plus de tensiune dramatică în momentul în care Jelly Roll Morton, considerat părinte al blues-ului sau însuşi inventatorul jazz-ului, îl provoacă pe Novecento la un duel muzical. Deşi iniţial ia în derâdere competiţia, ulterior, când se dezlănţuie, protagonistul redevine pianistul inegalabil, a cărui muzică, de esenţă divină, tămăduieşte toate rănile omenescului. Remediu absolut al nefericirii, al efemerităţii şi al morţii, în ea se reflectă splendoarea eternă a vieţii, se armonizează toate contrastele: „Cântam fiindcă Oceanul e mare, înfricoşător, cântam pentru ca oamenii să nu simtă cum trece timpul, şi să uite unde se aflau şi cine erau. Cântam pentru a-i face să danseze, fiindcă atunci când dansezi nu poţi muri, şi te simţi asemenea lui Dumnezeu. Şi cântam ragtime, fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu când nu-l vede nimeni. Pe care-ar dansa Dumnezeu, de-ar fi fost să fie negru”.

Povestea de viaţă a lui Novecento revelează sensul împlinirii şi al salvării prin artă. Al trăirii întru libertate şi bucurie, sub pecetea pasiunii creatoare. Ridică întrebări despre relaţia individului cu propriul destin, cu menirea/ vocaţia care i-a fost hărăzită. Despre călătoria interioară, cea mai profundă dintre toate. Protagonistul descoperă, prin puterea minţii şi a imaginaţiei, ţinuturile miraculoase ale propriei fiinţe. Călătoria autentică are loc înăuntru, spre Centrul din suflet, aceasta pare a fi taina lui Novecento. De aceea, lumea cea reală i se pare „un vapor prea mare”, „o călătorie prea lungă” şi destrămătoare.

Registrul poetic şi muzical al scriiturii atipice a lui Alessandro Baricco te seduce prin curgerea învăluitoare a cuvintelor, a frazelor, cărora le simţi vraja, descântecul, frumuseţea: „Acum ştiu că în ziua aceea Novecento se hotărâse să se aşeze în faţa clapelor albe şi negre ale vieţii sale pentru a începe să cânte o muzică absurdă şi genială, complicată, dar frumoasă, cea mai frumoasă dintre toate. Şi că pe muzica aia vor dansa anii care îi mai rămâneau de trăit. Şi că niciodată nu va mai fi nefericit”.