Scriitor reprezentativ al secolului al XX-lea, Yukio Mishima a fost de trei ori nominalizat la Premiul Nobel. Deşi a publicat peste patruzeci de volume (poezii, povestiri, piese de teatru, romane, eseuri), numele lui rămâne definitiv legat de tetralogia „Marea fertilităţii”, capodopera care include romanele scrise între 1968 si 1970: Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul zorilor şi Îngerul decăzut, traduse la Editura Humanitas. Modelat de codul onoarei samurailor, devotat valorilor vechii aristocraţii japoneze, Mishima a fost profund marcat de procesul destrămării acestora. De aceea, a organizat o lovitură de stat, după eşecul căreia a recurs la gestul sinuciderii ritualice, prin seppuku, în 25 noiembrie 1970, ziua în care şi-a finalizat ultimul roman al tetralogiei.

În Zăpada de primăvară, autorul recompune tabloul Japoniei de la începutul secolului al XX-lea, marcate de disoluţia civilizaţiei şi a culturii tradiţionale. Pe fundalul acestei lumi crepusculare, încă tutelată de cultul Familiei Imperiale, se consumă povestea mistuitoare şi tragică de iubire a celor doi protagonişti, Kiyoaki, fiul marchizului Matsugae (descendent al unei familii de samurai), şi Satoko, fiica aristocratului Ayakura, a cărei frumuseţe „avea prospeţimea unui fruct copt într-un bol de cristal”. Tinerii au copilărit împreună şi au fost educaţi în acelaşi spirit al rafinamentului şi al eleganţei de altădată. S-au simţit legaţi afectiv, prin fire tainice şi invizibile, dar nu şi-au recunoscut dragostea nici faţă de ei înşişi. Au ascuns-o cât mai adânc în suflet, stăpânindu-şi astfel vulnerabilitatea. Hipersensibil, învins de melancolie şi oboseală, de gustul deşertăciunii, Kiyoaki s-a simţit mereu străin în propria familie, „ca o plantă fără rădăcini”. Nu avea nimic din vigoarea de parvenit a tatălui său. Tot ceea ce aparţinea culturii materiale îi era indiferent. Era exponentul unei epoci revolute: „El era ghimpele otrăvit şi era perfect conştient de faptul că aversiunea faţă de vulgar şi gustul pentru rafinament nu-şi aveau rostul. Se simţea ca o plantă fără rădăcini. Nu voia să-şi submineze familia, nici să-i încalce tradiţiile, dar firea lui nenorocită îl îndemna la toate acestea. Otrava îi înfrâna propria evoluţie pe când îşi distrugea familia. Tânărul frumos ştia foarte bine că deşertăciunea îl caracterizează, că i se potriveşte perfect”. Adevărata viaţă a acestui personaj romantic s-a trăit în universul cărţilor şi al visului. Evaziunea din realitate a stat sub semnul unui destin lăuntric: „Însă nu cărţile îi secătuiau energia, ci visele. O bibliotecă nu l-ar fi epuizat la fel de mult ca visele pe care le avea noapte de noapte”.

Mishima explorează, cu minuţiozitate, întregul amalgam al stărilor interioare ale protagonistului, provocate de iubire. Surprinde trăirile inefabile, contradicţiile şi tulburarea din etapa inaugurală, limpezirea şi iluminarea, nutrite din certitudine: „Îl arunca în stări de nelinişte greu de redat în cuvinte. Iar picătura de cerneală, apăsătoare, se împrăştia din ce în ce mai mult, întunecând tot ceea ce în inima lui fusese limpede o clipă mai devreme”; „Sufletul începea să i se lumineze, nu-l mai copleşeau temerile, apa din suflet se limpezise. […] Kiyoaki trăia momente de fericire imensă, izvorâtă desigur din seninătatea recâştigată. […] Fericirea lui sclipea cu putere, netulburată”. Scena plimbării matinale a celor doi îndrăgostiţi, prin zăpada de primăvară, în rişcă, dobândeşte valoare emblematică în economia romanului. Impresionează printr-o imagistică picturală, printr-o remarcabilă forţă de sugestie: „Când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un vis nebulos. Clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui Satoko a înteţit senzaţia. La fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. Când s-a urcat în rişcă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui Kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă”.

Scriitorul dezvăluie bogăţia trăirilor erotice ale partenerilor de cuplu: taina sărutului, învolburarea şi beatitudinea senzualităţii, răvăşirea. Pătrunde în intimitatea gândirii şi a simţirii lui Kiyoaki, îi decelează reculul afectiv, spaima, zvâcnirile orgoliului, revolta şi lupta îndârjită împotriva pierderii identitare. Îi radiografiază zvârcolirile sufleteşti, halucinanta metamorfoză pe care o trăieşte, din momentul în care s-a aprobat căsătoria fetei cu Prinţul Imperial. Dragostea, alimentată de „ispita lucrului interzis, a inaccesibilului, a fructului oprit”, a izbucnit asemenea unei bucurii pătimaşe, vecine cu nebunia. Pasiunea s-a trăit în proximitatea prăpastiei, a fost devorată de fascinaţia prăbuşirii: „Oglinda curată şi calmă a sufletului său se făcuse ţăndări. Era tulburat de parcă trecuse peste el o furtună tropicală. Îl mistuia o pasiune violentă, fără vreo urmă din melancolia înaintaşilor lui. Oare cum se putea numi starea ce-l copleşise? Ceva asemănător cu extazul, însă o bucurie raţională şi pătimaşă, aproape nepământeană. Dac-ar fi întrebat cineva care-i cauza, n-ar fi găsit decât un singur răspuns: imposibil. Absolut imposibil. Aşa cum o coardă de koto cedează sub o lama ascuţită, scoţând un sunet brusc, sfâşietor, la fel şi legătura lui Satoko fusese retezată de tăişul sclipitor al aprobării imperiale. […] Dar ce fel de bucurie era asta? Avea ceva obsedant totuşi. Ceva primejdios şi de rău augur, de-a dreptul înfricoşător. Mai demult hotărâse ca trăirile sale să fie singurul adevăr după care să se călăuzească şi pe care să-l urmeze, chiar dacă însemnau doar deşertăciune. Respectivul principiu l-a adus în actuala stare de sinistră bucurie, ce arăta ca marginea unui vârtej întunecat. Nu-i rămânea decât să se arunce în el”.

Kiyoaki şi Satoko erau devastaţi de febra autodistrugerii. Raţiunea, instinctul de autoconservare le erau paralizate de ardoarea iubirii, astfel încât niciuna dintre soluţiile întrezărite (fuga în străinătate, sinuciderea împreună) nu au fost asumate. Conştienţi de puterea păcatului, a sancţiunii imperiale, tinerii s-au avântat tot mai mult pe tărâmul plăcerii trupeşti. Întâlnirile lor clandestine, facilitate de Honda, prietenul lui Kiyoaki, şi de Tadeshina, slujitoarea credincioasă a fetei, s-au consumat cu frenezie. Stare descrisă printr-o acuitate a detaliilor senzoriale, prin apelul la efluviile lirismului. Care refac itinerarul spre extazul erotic: „Satoko s-a simţit brusc cuprinsă de un foc tainic, asemănător cu flacăra ce arde şi mai viu când uşiţa sobei e deschisă. […] Kiyoaki i-a văzut chipul înroşindu-i-se treptat, aşa cum rămăsese cu ochii închişi, şi a înţeles că şi ea fremăta de dorinţă. (…) Kiyoaki i-a desfăcut poalele chimonoului şi a început să lupte cu vestmântul de corp din mătase pictată de Yuzen – un amestec ameţitor de motive şi păsări phoenix sclipitoare ce se înălţau deasupra norilor stilizaţi. Coapsele păreau încă departe, înfăşurate în straturi de mătase, iar el continua să-şi croiască drum printre fâşiile de nori. Un resort ascuns sprijinea parcă aranjamentele complicate care-i opuneau rezistenţă, lăsându-i impresia că-l învăluie cu totul, tăindu-i respiraţia. Într-un târziu a descoperit trupul cald, lăsându-se lin pe coapsele ei, ce aveau strălucirea zorilor palide. […] Când s-a contopit cu zorile, s-a şi terminat totul brusc. Nici nu mai ştia dacă s-a atins de ea sau nu”.

După această experienţă, din privirea îndrăgostitului a dispărut „lumea întunecată a melancoliei aspre în care se întemniţase de bunăvoie” şi a răsărit floarea luminoasă a certitudinii. Pe chip i se citeau hotărârea şi gravitatea. În timp ce i se confesa prietenului său, acesta i-a descifrat, premonitoriu, destinul tragic: „Vremurile glorioase s-au încheiat odată cu Era Meiji. […] S-a terminat cu vechile războaie. E momentul pentru unul de tip nou. A sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care indiferenţii nici măcar nu-l simt. Tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. Te numeri printre ei, n-am nici o îndoială. Şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun. E soarta epocii noastre, iar tu eşti unul dintre reprezentanţii ei... Eşti pregătit să te sacrifici, să mori?”. Întrebarea lui Honda a atins „o coardă sensibilă” a sufletului celuilalt, dar nu a născut răspunsuri. Kiyoaki nu şi-a conştientizat, până la capăt, condiţia de prizonier într-un „război emoţional”, ci, mai degrabă, pe aceea de rob al unei „senzaţii de fericire”, în ciuda încălcării interdicţiei imperiale.

Dramatismul poveştii de dragoste s-a intensificat, după ce Satoko a rămas însărcinată. Slujitoarea, depăşită de situaţie şi chinuită de remuşcări, a cerut ajutorul Marchizului Matsugae. Acesta i-a interzis lui Kiyoaki să-şi mai vadă iubita şi a aranjat o intervenţie chirurgicală, în cea mai mare discreţie şi cât mai departe de casă, pentru a salva onoarea familiei şi pentru a ascunde ofensa adusă Împăratului. Ultima întâlnire a celor doi tineri reflectă ruptura dintre aspiraţie şi realitate, trăirea-limită a deznodământului: „Inima îi bătea nebuneşte. Era trist şi fericit deopotrivă. O clipă, şi-a închipuit că el e mirele care-şi aşteaptă mireasa, iar marşul acela solemn, asemănător unei oboseli acumulate treptat, îi stârnea o bucurie dureros de intensă, vlăguindu-l de tot. […] Ochii ei mari şi frumoşi înotau în lacrimi, dar altfel de lacrimi decât cele de care se temuse – de parcă ar fi fost nişte creaturi cu suflet, sfârtecate-n bucăţele. În ochii ei a desluşit căutătura îngrozită a celui care e pe punctul de a se îneca. Imposibil de suportat”. După asumarea disperată a avortului, Satoko s-a retras definitiv în munţi, la o mânăstire budistă, despărţindu-se astfel de lume şi de propriul trecut. Prin această decizie, ea s-a ridicat deasupra ruşinii şi a acuzaţiei de nebunie, s-a eliberat de păcat. În schimb, Kiyoaki n-a supravieţuit singurătăţii şi pierderii. Monologul său interior relevă prăbuşirea iremediabilă într-o „suferinţă fără margini”: „Am rămas singur… Ard de dorinţă… Blestemul sorţii… Mă simt pierdut şi nu ştiu încotro s-o apuc. Inima mi-e pustiită… Micile mele bucurii, micile mele socoteli, decepţii… toate s-au năruit! Am rămas doar cu flacăra dorului după vremuri apuse, după ceea ce am pierdut. O să îmbătrânesc fără rost. Totul e deşertăciune. Ce-mi mai oferă mie viaţa decât amărăciune? Singur în camera mea… Singur, noapte de noapte… izolat de lume şi de oameni prin propria mea disperare. Ţip, dar nimeni nu mă aude… Frumuseţea exterioară… şi un rang de nobil găunos. E tot ce mai am!” Tânărul s-a îmbolnăvit grav, după mai multe tentative zadarnice de a o revedea pe Satoko. A murit vegheat de prietenul său, Honda, nu înainte de a-şi mărturisi încredinţarea că se vor reîntâlni, într-o altă viaţă.

Arta narativă a lui Mishima excelează în explorarea psihologiilor fragile, abisale. Impresionează prin parfumul învăluitor al lirismului, identificat pretutindeni, în pagină, prin subtilitatea şi profunzimea analizelor unor tumultuoase crize identitare, provocate de „vârtejul întunecat” în care sunt prinse fiinţele.