Scriitoarea turcă Elif Shafak, cunoscută mai ales prin romanele Bastarda Istanbulului şi Cele patruzeci de legi ale iubirii, este o prezenţă foarte activă în spaţiul public, prin activitatea profesorală desfăşurată în cadrul mai multor universităţi din Turcia, Anglia şi SUA, prin articolele, discursurile inspiraţioniste şi comentariile sale politice. Romanul Cele trei fiice ale Evei prezintă o tematică bogată şi complexă: condiţia femeii musulmane în societatea orientală şi occidentală, (anti)islamismul, conflictul dintre tradiţie şi modernitate, dintre religie şi secularism.

Acţiunea cărţii pendulează între două planuri narative şi temporale, unite de evenimentele care marchează destinul protagonistei. Peri, soţie casnică şi mamă a doi adolescenţi, trăieşte în Istanbulul anului 2016, dar rememorează întâmplări semnificative din copilărie, adolescenţă şi din perioada studenţiei, reactualizând, astfel, atmosfera familială din oraşul de pe Bosfor, din anii ‘80, dar şi pe cea universitară, din Oxford, între 2000-2001. Prezentul şi trecutul dialoghează permanent, dezvăluind personalitatea complexă a fiinţei feminine, devenirea ei contorsionată, modelată de influenţe antitetice, de tensiunile permanente dintre părinţi. Acestea oglindeau viziuni şi convingeri de viaţă contradictorii, dar şi disputa dintre credinţă şi ateism, manifestată în microcosmosul familiei musulmane. Tatăl, Mensur, spirit lucid şi materialist, era refractar faţă de comportamentul şi gândirea bigote ale soţiei. Selma, profund evlavioasă şi însingurată, trăia, la rândul ei, un complex de superioritate. Peri asista neputincioasă la înstrăinarea lor ireconciliabilă: „Mensur, umilit de înfăţişarea soţiei, îşi dorea să nu mai fie văzuţi împreună. Se ducea singur la cumpărături – la fel şi ea. Hainele ei întruchipau tot ce dispreţuise, detestase şi înfruntase în Orientul Mijlociu. Ignoranţa evlavioşilor. Convingerea că ei mergeau pe drumul cel mai bun – doar pentru că se născuseră în cultura asta şi înghiţeau, fără să pună întrebări, ce erau învăţaţi. Cum puteau fi atât de siguri că adevărurile lor erau superioare când ştiau atât de puţine, dacă ştiau ceva, despre alte culturi, alte filosofii, alte moduri de-a gândi? Pentru Selma, felul de-a fi al lui Mensur întruchipa tot ce o scotea din sărite: privirea condescendentă, tonul categoric, înclinarea plină de îndreptăţire a bărbiei. Aroganţa moderniştilor laici. Uşurinţa încrezută şi afectată cu care se situau în afara şi deasupra societăţii, dispreţuind tradiţii de secole. Cum se puteau socoti luminaţi când ştiau atât de puţine, dacă ştiau ceva, despre propria cultură, despre propria credinţă?”.

În acest climat psihologic şi emoţional totalmente nefast, adolescenta Peri va căuta, şovăielnic, calea spre sine însăşi. Criza ei identitară nu va fi soluţionată prin plecarea în Anglia, dimpotrivă. Aici va regăsi aceleaşi dispute ideologice, iar prietenia cu cele două musulmane, Shirin şi Mona, îi va accentua conflictul interior, cu atât mai mult cu cât în ele va regăsi două ipostaze ale feminităţii cu care nu se putea identifica pe deplin. Nonconformismul şi ateismul iranienei Shirin o exaspera şi o seducea, în egală măsură, iar tradiţionalismul religios al egiptenei Mona, asumarea ferventă a valorilor islamice, inclusiv a voalului, îi provoca atitudini de recul şi respingere. Prefera calea de mijloc, îi repugnau extremele atitudinale. Vulnerabilă, mistuită de indecizii, de neîncredere şi de spaima eşecului, ea resimţea absenţa divinităţii ca pe o nefericire ontologică: ,,Făcea atâtea eforturi să fie normală, încât adesea nu mai avea nici un strop de energie să fie altcumva, lucru care îi dădea un sentiment de inutilitate. De la un moment dat, fără să-şi dea seama, singurătatea încetase să mai fie o alegere şi devenise, în schimb, un blestem. Un gol în piept atât de adânc şi de permanent, încât îşi închipuia că poate fi comparat doar cu absenţa lui Dumnezeu. Da, probabil că asta era. Purta absenţa lui Dumnezeu înăuntrul ei. Nu-i de mirare că i se părea aşa de grea”.

Deloc întâmplător, cele trei tinere par prinse într-un cerc simbolic al destinului, fiecare dintre ele fiind constrânsă să se oglindească în identitatea celeilalte şi să-i accepte alteritatea. Tipologic, Shirin este Păcătoasa, Mona – Credincioasa, iar Peri – Nehotărâta. Prezenţa tutelară a vieţii lor universitare este charismaticul profesor Azur, la al cărui seminar despre Dumnezeu s-au înscris şi au fost selectate. Discipolatul lui Peri implică trăiri antitetice. Nutreşte faţă de acesta sentimente de admiraţie şi iubire, dar şi de frustrare şi furie. Este sedusă de inteligenţa strălucitoare a maestrului său spiritual, de erudiţia şi de puterea lui de a provoca spiritele tinere, de a le elibera din chingile prejudecăţilor, ale convenţiilor culturale şi religioase. Totuşi, nu-i poate ierta complexul de superioritate şi aroganţa, chiar dacă înţelege că Azur îşi învaţă studenţii să fie ei înşişi:,,În cuvintele lui Azur găsea o cale de evadare din dualitatea epuizantă cu care crescuse în casa familiei Nalbantoglu. Alături de Azur putea să îmbrăţişeze nenumărate faţete ale fiinţei care era, fiind şi mereu bine-venită. Nu trebuia să înăbuşe, să controleze sau să ascundă vreo latură a ei. Lumea lui Azur se situa în afara dicotomiilor rigide precum bine şi rău, Dumnezeu şi Şeitan, lumină şi întuneric, superstiţie şi raţiune, teism şi ateism. El însuşi se ridica deasupra tuturor certurilor pe care le avuseseră Mensur şi Selma de-a lungul anilor şi, cumva, i le trecuseră fiicei lor. Peri a simţit în adâncul sufletului, deşi avea s-o nege din răsputeri, că e îndrăgostită de profesorul ei”.

Mintea sfredelitoare a profesorului îi poartă pe discipoli spre tărâmurile periculoase şi sălbatice ale gândirii pe cont propriu, dincolo de limitările tuturor dogmelor şi ale certitudinilor: „Întrebările contează mai mult decât răspunsurile, curiozitatea e superioară certitudinii… Boala Certitudinii, cu toate că era imposibil să scapi de ea o dată pentru totdeauna, puteai să ţi-o închipui ca pe o mantie pe care aveai libertatea s-o dai jos.

«– Fiţi polimaţi, a răspuns Azur. Împletiţi diverse discipline, sintetizaţi, nu vă concentraţi doar asupra religiei. De fapt, ţineţi-vă departe de religie, nu face decât să dezbine şi să încurce. Orientaţi-vă spre matematică, fizică, muzică, pictură, poezie, artă, arhitectura… Abordaţi-l pe Dumnezeu pe căile cele mai improbabile»”.

Dincolo de ţesătura fascinantă a poveştii, Cele trei fiice ale Evei este un veritabil roman psihologic şi de idei, a cărui dimensiune critică la adresa societăţii turce contemporane este explicită. Mai ales atunci când acţiunea se consumă în prezentul unui Istanbul al anilor 2016, măcinat de abandonarea treptată a principiilor democratice, de fundamentalism şi terorism. Elif Shafak a radiografiat toate aceste anomalii politice, sociale şi religioase şi a analizat consecinţele lor dramatice asupra vieţii private a oamenilor.