Scriitorul francez Michel Houellebecq este, fără îndoială, un diagnostician al maladiilor spirituale şi social-politice ale Occidentului, căruia îi radiografiază declinul. Fapt evidenţiat şi în problematica celui mai recent roman al său, Serotonină. Florent-Claude Labrouste, un intelectual de patruzeci şi şase de ani, este un străin care nu-şi găseşte locul în lumea contemporană, un inadaptat profund depresiv. Îşi urăşte prenumele efeminat şi, în egală măsură, viaţa sentimentală şi pe cea profesională, devastate de insatisfacţii. Sedus de „mirajul libertăţii individuale”, s-a supus legilor amorale ale vremii până când, exasperat de propria alienare, de eşecurile personale, s-a hotărât să renunţe la tot ceea ce-l nefericea: la serviciul de la Ministerul Agriculturii, la apartamentul costisitor închiriat la Paris, la iubita japoneză, Yuzu. Gestul disperat de a întoarce spatele societăţii (şi de a se refugia mai întâi într-un mic hotel care accepta fumători, apoi într-un sătuc din Normandia) relevă o atitudine defensivă şi, inconştient, un protest împotriva stării de impostură şi de somnolenţă a propriei fiinţe. Personajul se autodiscreditează, îşi aruncă în registru minor decizia. Nu e nimic eroic în această fugă din propria viaţă, mărturiseşte el: „…singurul meu plan fusese să mă eliberez de o relaţie otrăvită care mă sufoca, planul meu de a dispărea de bunăvoie reuşise perfect, aşa încât iată-mă: un bărbat occidental de vârstă mijlocie, fără griji financiare timp de câiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viaţa sa profesională anterioară, care în plan sentimental trăise diverse experienţe al căror punct comun era că se ferfeniţiseră, şi care, de fapt, n-avea motive să trăiască, dar nici motive să moară. Puteam profita ca s-o iau din nou de la capăt, ca să mă «reinventez», cum atât de comic se zice prin emisiunile televizate şi în articolele de psihologie din revistele de specialitate; puteam la fel de bine să mă cufund într-o blegeală letargică. Camera mea de hotel, după cum mi-am dat imediat seama, avea să mă călăuzească înspre această a doua direcţie: era de-a dreptul minusculă, 10 m˛ cu totul…”.

Confesiunea lui Florent-Claude Labrouste, marcată de luciditate, de umor negru şi autoironie, relevă impasul dramatic pe care îl trăieşte. Dezabuzat, pesimist şi însingurat, el este dependent de Captorix – un antidepresiv de ultimă generaţie, extrem de eficient, fiindcă favorizează „eliberarea prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale”. Dincolo de acest beneficiu, medicamentul are şi efecte secundare, precum dispariţia libidoului şi impotenţa. Protagonistul nu pare a suferi din această cauză, deşi anterior a trăit toate deliciile şi plăcerile perverse ale sexualităţii. Doza maximă pe care o ia zilnic îl menţine artificial pe linia de plutire, îl ajută să reziste ispitei suicidului, dar nu-i infuzează vreo stare de bine, nu-l salvează, nu-i opreşte degradarea. Nimic nu-l poate smulge din starea de letargie şi marasm în care se adânceşte tot mai mult. Solitudinea sa extremă este, mai ales, consecinţa înstrăinării de semeni, a neîncrederii în ideea de cuplu şi a neintegrării sociale, recunoaşte antieroul, dar şi a pierderii iluziilor şi a bucuriei de a trăi: „Iată-mă, aşadar, singur pe pământ, cum scria Rousseau, neavând nici frate, nici seamăn, nici altă societate în afară de mine însumi. […] Spre deosebire de Rousseau, nu puteam spune că fusesem «surghiunit de societatea umană, printr-o unanimă înţelegere»: oamenii nu uneltiseră nicicum împotriva mea, se întâmplase că nu se întâmplase nimic, aderenţa mea la lume, limitată încă din start, devenise aproape inexistentă, până într-atât încât nimic nu-mi mai putea stăvili lunecarea”. De vreme ce prezentul i se refuză, protagonistul se scufundă în apele memoriei afective, se introspectează, îşi conştientizează vina şi îşi dezvăluie remuşcările: „un spasm dureros m-a împuns în inimă, amintirile se întorceau năvalnic, nu viitorul, ci trecutul te omoară, te sfredeleşte şi te macină, ajungând să-ţi pună capac”.

Încercarea de a recupera relaţia cu un fost coleg de facultate, Aymeric, descendent al unei familii aristocrate şi moştenitor al unui vechi castel, ajuns între timp agricultor, are drept scop atenuarea efectelor nefaste ale depresiei. Reîntâlnirea cu acesta îi prilejuieşte observaţii pertinente şi necruţătoare asupra problemelor drastice cu care se confruntă micii producători, fermierii, crescătorii de vite şi de păsări, într-o economie globalizată, sufocată de importuri de lapte şi carne. Revolta agricultorilor împotriva politicii discriminatorii a guvernanţilor, sinuciderea lui Aymeric sunt analizate cu spirit critic, constituindu-se într-un autentic semnal de alarmă la adresa unei societăţi tot mai indiferente faţă de dramele cetăţenilor.

Când îşi rememorează aventurile erotice, poveştile de iubire, personajul este răvăşit de suferinţă şi nostalgie, gândindu-se la Kate şi Camille, pe care le regretă intens, cu atât mai mult cu cât alături de ele şi-ar fi putut găsi fericirea: „Aş fi putut să fac o femeie fericită. Mă rog, două; am spus care. Totul era limpede, nespus de limpede, încă de la început; dar n-am ţinut seama de asta. Ne-am lăsat oare ispitiţi de mirajul libertăţii individuale, al unei vieţi deschise, cu infinite posibilităţi? Tot ce se poate; astfel de idei erau în armonie cu spiritul vremii; nu le-am formalizat, n-aveam chef de aşa ceva; ne-am mulţumit să ne supunem şi să ne lăsăm distruşi de ele; şi apoi, vreme îndelungată, să suferim de pe urma lor“. Florent-Claudenu s-a resemnat definitiv la gândul că a pierdut şansa salvării prin iubire. În consecinţă, a proiectat un scenariu al regăsirii Camillei, care a eşuat lamentabil. După ce a spionat-o zile întregi, nebunia personajului a atins cote maxime, atunci când a pus la cale tentativa de asasinare a fiului acesteia, tentativă născută dintr-un puseu de gelozie şi de rivalitate afectivă. Ulterior, şi-a analizat, de o manieră necruţătoare, prăbuşirea în prăpastia dezumanizării, a lipsei de speranţă şi, în răstimpuri, a fost frisonat de aşteptarea unui miracol divin: „Intrasem într-o noapte fără de sfârşit, şi rămăsese, cu toate astea, în străfundul sufletului meu ceva, ceva mult mai mărunt decât o speranţă, hai să-i zicem o incertitudine. S-ar putea de asemenea spune că până şi atunci când ai pierdut personal partida, când ţi-ai jucat ultima carte, unii – nu toţi, doar unii – nutresc ideea că acolo, în ceruri, ceva va drege situaţia, va hotărî în mod arbitrar să mai împartă o dată cărţile, sau să arunce din nou zarurile, şi asta chiar atunci când n-ai simţit niciodată, în nici o clipă a vieţii, intervenţia sau chiar prezenţa unei divinităţi oarecare, chiar atunci când eşti conştient că nu meriţi în mod deosebit amestecul unei divinităţi favorabile, şi chiar atunci când îţi dai seama, din pricina aglomerării de greşeli şi de scăpări care constituie viaţa ta, că o meriţi mai puţin decât oricine altcineva”.

În monologul dramatic al antieroului se inserează planuri sinucigaşe, dar, totuşi, mărturisirea sa culminează cu meditaţia pe tema dragostei lui Dumnezeu şi a semnelor explicite pe care ni le trimite: „căldura iubirii care ne umflă pieptul şi e gata să ne taie respiraţia, iluminările, extazurile”, revelaţii pe care noi, orbii, le ratăm prosteşte. Finalmente, simbolistica jertfei Mântuitorului lasă loc luminii, nădejdii că omul se poate salva prin credinţă şi iubire.

Serotonină este un roman puternic, problematizant, a cărui încărcătură ideatică şi emoţională nu are cum să nu te copleşească. Gravitatea reflecţiei asupra condiţiei tragice a omului contemporan se ridică la suprafaţa paginii, dincolo de stilul golănesc-cinic, de poezia melancoliei din confesiunea protagonistului.