După fulminantul succes internaţional pe care l-a avut cu Laur şi Aviatorul, Evgheni Vodolazkin revine pe scena literară cu Brisbane, cel mai autobiografic dintre romanele sale, în care multe aspecte din viaţa reală a autorului sunt transferate protagonistului, Gleb Ianovski. Asemenea scriitorului, acesta s-a născut şi a copilărit în Ucraina, la Kiev, a urmat cursurile unui liceu de muzică, cu dublă specializare: domra cu patru coarde (un instrument popular cu coarde, cu cutia de rezonanţă circulară şi cu gâtul lung) şi chitara clasică. De asemenea, a absolvit Facultatea de Filologie. Totuşi, într-un interviu acordat Danei Mischie, publicat în Adevărul de Weekend din 16 noiembrie 2019, Evgheni Vodolazkin se delimitează de posibila identificare cu personajul său: „Dar, în esenţă, personajul Gleb Ianovski nu sunt eu. Atunci când îţi înzestrezi eroul cu datele tale biografice, totuşi, nu înseamnă că îl faci pe el identic cu tine. Gleb Ianovski îşi permite să facă o grămadă de lucruri pe care eu nu mi le-aş permite să le fac”.

Brisbane este un roman fluid, a cărui poveste curge permanent dinspre prezent spre un trecut tumultuos, care se cere a fi recuperat. Acest dialog temporal, aproape muzical, se realizează pe două voci narative, una subiectivă, a protagonistului, alta obiectivă, a biografului său, Nestor – Serghei Nesterov, un autor întâlnit, deloc întâmplător, în avionul care-l duce la Sankt Petersburg, după concertul de la Sala Olympia din Paris. În timpul căruia, pentru prima dată în cariera sa de chitarist celebru, Gleb Ianovski a cântat un tremolo, după cum mărturiseşte, „fără supleţe, fără acurateţe”. Ceea ce a reprezentat, fără îndoială, un semn premonitoriu, cu atât mai mult cu cât, după o perioadă relativ scurtă, a fost diagnosticat cu boala Parkinson. Din momentul în care i s-a diminuat şansa de a mai performa, a fost constrâns să caute sensul a ceea ce i-a fost dat să trăiască.

Rememorându-şi traseul existenţial în prezenţa unui martor, Gleb îl supune unei introspecţii lucide, unui efort de înţelegere. Itinerarul parcurs scoate la lumină procesul destul de sinuos şi de antitetic al câştigării conştiinţei de sine. Scindat între cei doi părinţi divorţaţi, crescut de bunică şi puternic legat afectiv de aceasta, copilul a fost fascinat de chitară, dar, fiindcă mâna i s-a dovedit prea mică pentru gâtul acesteia, a ales domra, la îndemnul tatălui său. Anii de studii, de căutări identitare şi artistice au fost contorsionaţi. În adolescenţă, muzica a devenit pentru el o a doua natură, un „modus vivendi”. Totuşi, sub impactul unei depresii puternice, declanşată de revelaţia sfârşitului, a renunţat la aceasta.

Episodul în care Gleb este izbit de prezenţa morţii este răvăşitor. Trăirile îi sunt alimentate de o poezie elegiac-tragică, care aminteşte de unele pagini similare din Laur. Într-o dimineaţă de vară, întipărită definitiv în memoria sa afectivă, mergea cu bunica la plajă, pe malul Niprului. Păşea desculţ şi emoţionat pe urmele paşilor unei tinere necunoscute. La scurt timp, aceasta a fost scoasă din apă pe braţe şi, în ciuda încercărilor de resuscitare ale celorlalţi, n-a mai putut fi salvată. Gleb asista traumatizat la această scenă şi era devastat de întrebări fără răspuns: „Dimineaţa, se gândea Gleb, dimineaţa nici nu s-a sfârşit, iar fata pe care am văzut-o mai devreme nu mai e – cum e posibil? Ea a apucat să simtă acelaşi vânt, a văzut aceiaşi nori la marginile cerului – nici nu s-au împrăştiat încă. De-acum, ea n-o să mai simtă niciodată vântul, ploaia, zăpada. Zăpada o să fie de tot felul – din aceea care zboară încet din cer, ţepoasă, care îţi bate la uşă. Nici un fel nu o să simtă”. Admirându-i chipul minunat, în timp ce o veghea, în singurătate, protagonistul era cutremurat de gândul că cei care au încercat să o salveze n-au făcut-o cu destulă dragoste. Apoi, când Arina i s-a arătat în vis, în dialogul celor doi este reluată această idee: „Poate nu s-ar fi întâmplat nimic cu mine dacă aş fi fost iubită cu adevărat. Poate că apa îi atrage pe cei pe care nu-i ţine dragostea nimănui. Probabil că aşa se întâmplă, a fost de acord Gleb. Trebuia să te îmbrăţişez cum zăceai pe nisip. Şi să pornesc cu bătăile inimii mele inima ta oprită. Pentru ca o inimă să corespundă ritmului celeilalte”. În spaţiul oniric, suferinţa lui Gleb s-a transfigurat în speranţă şi chiar în fericire. Aici, ispăşirea, îmbrăţişarea şi nunta sufletelor au fost posibile.

Criza identitară, generată de experienţa morţii, a fost tămăduită, treptat, prin discuţiile cu bunicul Mefodii, apoi de întâlnirea cu părintele Piotr. Acesta i-a vorbit despre credinţa în Dumnezeu, despre abolirea timpului şi despre înrudirea muzicii cu cele veşnice. Înzestrat cu această cheie de înţelegere a darului său, Gleb şi-a regăsit puterea de a trăi şi de a-şi continua cursurile de muzică. Studia cu pasiune, care iradia dintr-o autentică ardoare spirituală: „Cântau nu degetele, ci toată fiinţa lui Gleb, şi mintea nu mai era o parte separată şi neastâmpărată a ei.

Gleb era muzică nu mai puţin decât compozitorul, pentru că, la urma urmelor, compozitorul nu este decât note împrăştiate pe portativ. Timpul cât studia nu se mai lungea, el pur şi simplu zbura”. În această perioadă de har, a apărut şi semnul distinctiv al interpretării lui Gleb, zumzetul, ceea ce mai târziu s-a numit supramelodia lui Ianovski: „După ani, criticii au presupus că magia ciudată a acelor sunete era dată nu atât de armonia muzicală, cât de o asociere unică a timbrelor – al chitarei şi al vocii. (...) Dreptate au avut totuşi cei care au încercat să explice fenomenul Ianovski printr-un alt fel de cântat pe două voci. Era vorba despre o polifonie mistică, asociind în muzică ceea ce a fost revelat de compozitor cu ceea ce nu i s-a dezvăluit din modelul ceresc”. „Forţa lui Gleb nu stătea într-o tehnică şi un auz supranaturale (nu avea nimic de felul acesta), ci în consonanţa uluitoare a vocii şi a instrumentului. Era rezultatul unei energii deosebite pe care o avea Gleb şi care, dacă doriţi, se poate numi har”.

Decizia lui Gleb de a fi devenit student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Sankt Petersburg a izvorât din faptul că s-a îndrăgostit de frumuseţea fără de egal a limbii ruse, de „muzica ei complexă”. În timpul acelor ani a trăit plenitudinea dragostei pentru Katia, cea care i-a devenit soţie şi i-a rămas alături, la bine şi la rău: „Strângea mâna Katiei şi se sufoca de fericire. Se sufoca pentru că fericirea era imensă şi sub formă de aburi, deşi nu mai încăpea în el... I-a mulţumit în gând lui Dumnezeu pentru dar – alt cuvânt n-a găsit, fiindcă atât de minunate şi de neaşteptate sunt doar darurile. Gleb nu ostenea să se minuneze cum de un om care ieri îi era încă străin îi devenise atât de apropiat. Devenise parte a eului său, şi acum o iubea pe Katia cu o dublă dragoste – ca pe cineva apropiat lui şi ca pe sine însuşi”.

Pe măsură ce îşi deapănă firul amintirilor, lui Gleb i s-a luminat tot mai mult certitudinea că valoarea cea mai de preţ a vieţii lui a fost dragostea: pentru Dumnezeu, pentru muzică, pentru Katia. Totuşi, în miezul acesteia s-a inserat mereu suferinţa. Pe măsură ce tribulaţiile maladiei Parkinson i-au diminuat puterea de a cânta la chitară, protagonistul a fost obligat să renunţe, tot mai mult, la bucuriile muzicii.

Drama familiei Ianovski s-a accentuat mai ales atunci când a asumat responsabilitatea de a-i purta de grijă fiicei Annei, iubita din tinereţe a lui Gleb. Copila, înzestrată cu un talent artistic remarcabil, era bolnavă de un cancer galopant. Paginile care redau iubirea sfâşietoare a celor doi soţi pentru Vera sunt magistral scrise. Patetismul este ţinut în frâu, deşi suferinţa lor se zvârcoleşte în subtext. Între protagonist şi fetiţă exista o legătură destinală tainică. Amândoi erau mistuiţi de boală, dar hotărâţi să o învingă prin muzică. Concertul de la Carnegie Hall, pe care îl vor pregăti şi îl vor susţine împreună, Vera la pian şi Gleb la chitară, era şansa lor. Cântecul lor de lebădă, înainte de tăcere.

În cel mai recent roman al său, Brisbane, Vodolazkin meditează, de o manieră grav-analitică şi lirică, în acelaşi timp, asupra alternativelor de salvare individuală împotriva morţii. Pe harta sufletească a fiecăruia dintre personaje, tărâmul fericirii se profilează, mai mult sau mai puţin, ca o nălucă, ca „o născocire, un miraj”, asemenea Australiei sau oraşului Brisbane, unde visa mama lui Gleb să ajungă. Şi totuşi, speranţa adevăratei salvări rămâne posibilă, dar într-o altă dimensiune spaţio-temporală, cea a veşniciei, mărturiseşte părintele Nectarie de la mânăstirea Sfântul Nicolae.