Microromanul Identitate se constituie într-o meditaţie profundă pe tema dragostei, a pericolului permanent care o pândeşte şi o fragilizează: demonii interiori, dar şi maladiile morale şi spirituale ale societăţii contemporane. De altfel, conflictul dramatic dintre absolutul sentimentelor şi efemeritatea lor, dintre devotamentul afectiv şi infidelitate este analizat de Milan Kundera şi în Insuportabila uşurătate a fiinţei.

În Identitate, viziunea narativă este cinematografică. Povestea de iubire este reconstituită prin tehnica decupajului, iar derularea secvenţelor semnificative generează subtile analize psihologice şi filosofice. Pentru că adevăratele evenimente se petrec în interioritatea personajelor. În acea subterană labirintică în care se învolburează emoţii incontrolabile, confuze şi inexplicabile.

Protagoniştii sunt prinşi în pânza de păianjen a unor experienţe care le provoacă grave disoluţii sufleteşti şi le vulnerabilizează relaţia de cuplu. Chantal, răvăşită de necruţătoarea degradare pe care o aduce îmbătrânirea, îşi deplânge pierderea puterii de seducţie. Martor al confesiunii ei nostalgice, Jean-Marc trăieşte revelaţia dureroasă că iubirea sa nu este suficientă pentru cea de care este îndrăgostit. Nu într-atât cât să o apere de trecerea erozivă a timpului. Pe de altă parte, el însuşi săvârşeşte, inconştient, un act de trădare, confundându-i silueta cu cea a unei străine. Pierderea identităţii unice a fiinţei iubite îi induce stări de panică, de angoasă, dar şi de vinovăţie. Problematizările relevă permanenta confruntare şi confuzie dintre eu şi celălalt, dintre autenticitate şi alteritate: „Să confunde aparenţa fizică a iubitei cu cea a unei străine: a mai trăit senzaţia asta, o, de câte ori! De fiecare dată cu aceeaşi uimire: diferenţa dintre ea şi celelalte să fie deci atât de infimă? Cum e posibil să nu recunoască silueta celei mai iubite fiinţe, a celei pe care o considera unică?”.

Pentru a-i reda iubitei încrederea în propria feminitate, bărbatul iniţiază un joc erotic straniu şi riscant. Îi trimite scrisori admirative, ascuns sub masca unui necunoscut. Reacţiile ei imprevizibile îi rănesc orgoliul masculin. S-ar fi aşteptat să-i mărturisească, amuzată, ceea ce i se întâmplă. În schimb, constată cu regret că Chantal îşi apără secretul şi, adesea, identitatea ei se metamorfozează, devine altcineva. Atunci, nu o mai recunoaşte şi retrăieşte senzaţia insuportabilă de înstrăinare. Ale cărei semne le descifrează pe chipul ei împietrit, în privirea ei absentă, în gesturile ei ezitante, tăcute, lipsite de transparenţă. Teama şi tristeţea lui sporesc, cu atât mai mult cu cât Chantal este „singura lui legătură afectivă cu lumea”. Meditează asupra şanselor de a-şi salva dragostea de pericolul perfid şi distructiv al neîncrederii şi al geloziei. Potenţialitatea pierderii şi cea a însingurării îi trezesc în suflet reverberaţii dramatice: „Nu la moartea ei se gândea; era ceva mult mai subtil, insesizabil, un gând care-l bântuia în ultima vreme: gândul că, într-o zi, ar putea să n-o mai recunoască; gândul că, într-o zi, ar putea înţelege că Chantal nu era Chantal cea cu care trăise, ci femeia de pe plajă pe care o luase drept Chantal; că, într-o zi, certitudinea care era Chantal pentru el s-ar putea dovedi iluzorie; că i-ar putea deveni la fel de indiferentă ca ceilalţi”. În cele din urmă, iubirea lui Jean-Marc învinge suspiciunile, incertitudinile şi dezamăgirile care ameninţau să o transforme într-un simulacru.

Prinsă în capcana provocării epistolare, Chantal trăieşte stări contradictorii. Iniţial, este frustrată că nu-l identifică pe admiratorul său din umbră. Apoi, după ce elimină toate posibilităţile şi „înţelege” că Jean-Marc este cel care a supus-o unei probe, unui „experiment poliţienesc”, devine furioasă şi ostilă. În loc să vadă în jocul mistificării lui o declaraţie de iubire, o ofrandă adusă frumuseţii şi farmecelor ei, nu-i poate ierta faptul că a fost spionată, supusă unei observaţii de laborator. Gândurile şi sentimentele celor doi o iau razna, în direcţii opuse, după ce „pământul iubirii le-a fugit de sub picioare”. Puntea de comunicare se fisurează, cuvintele nu se mai întâlnesc, chipurile lor nu se mai reflectă în aceeaşi oglindă, nu se mai recunosc: „Jean-Marc nu avea sentimentul că Chantal l-ar trăda, nu, era altceva: i se părea că încetase să mai existe pentru el, că plecase într-o altă lume, într-o altă viaţă, în care, dacă ar întâlni-o, nu ar mai recunoaşte-o”.

Milan Kundera analizează disfuncţionalităţile relaţiei de cuplu, alimentate de metamorfozele depersonalizante ale partenerilor, de fluctuaţiile nefaste ale stărilor emoţionale. Hiperlucid şi responsabil, Jean-Marc luptă împotriva ravagiilor alienării. Asemenea unui erou romantic, reuşeşte să o salveze pe Chantal din ghearele înstrăinării de sine însăşi, pentru că nu poate trăi fără ea. Chiar şi atunci când scenariul trădării se transformă într-un coşmar, situat la hotarul imperceptibil dintre vis şi realitate, când este vizibil faptul că femeia se simte eliberată de pactul angajamentului afectiv şi este dispusă să dea curs fanteziilor sale erotice, el învinge „fantasma otrăvită” a despărţirii, cu armele dragostei.

Identitate este o incursiune psihologică în subiectivitatea unor fiinţe complicate, devastate de impulsuri iraţionale, dar şi un elogiu poematic închinat iubirii. Puterii ei invincibile. Căreia nimic nu-i rezistă. Nici crizele identitare, nici blocajele interioare, nici angoasele şi disperările. Dublată de nădejde şi credinţă, ea triumfă, dincolo de toate încercările, oricât de dramatice ar fi.