Deşi nu citisem nimic din ceea ce a scris Olga Tokarczuk, după ce i-a fost decernat Premiului Nobel, împinsă de curiozitate, mi-am cumpărat Ultimele povestiri. Am descoperit o scriitoare de mare forţă, care explorează febril şi curajos teme majore ale condiţiei umane (iubirea, familia, singurătatea, bătrâneţea, moartea), prin recursul la un stil artistic profund original, analitic şi poetic deopotrivă.

Naraţiunile care alcătuiesc volumul redau secvenţe din destinele a trei femei. Bunica, fiica şi nepoata sunt protagonistele unor evenimente tulburătoare, trăite în vecinătatea morţii. Acţiunea primelor două povestiri (O ţară curată şi Patka) este plasată într-un peisaj hibernal, de o frumuseţe ireală, iar cea de-a treia (Magicianul), într-o insulă tropicală, cu o vegetaţie luxuriantă, din Marea Chinei de Sud.

Episodul inaugural al cărţii este marcat de călătoria fiicei, Ida Marzec, spre satul natal. Intempestiv, în loc să se întoarcă acasă, la Varşovia, ea se hotărăşte să revadă casa copilăriei, sedusă de o chemare inexplicabilă. Aparent, nimic nu justifică acest drum periculos, printr-un spaţiu montan înzăpezit, cu atât mai mult cu cât părinţii nu mai trăiesc, iar casa de altădată a fost vândută.

Întâmplător sau nu, Ida face accident de maşină şi, forţată de împrejurări, se refugiază în vila sărăcăcioasă a unui cuplu de bătrâni. Aici, izolată de restul lumii, este constrânsă să-şi uite reflexele profesiei de ghid turistic şi să-şi acorde un popas reflexiv, să-şi introspecteze trecutul şi prezentul, relaţia dramatică cu propria mamă. Scormonind printre amintiri, ea reface itinerarul propriei vieţi şi înţelege că „niciodată lucrurile nu au fost aşa cum a crezut că o să fie [...]. Întotdeauna a apărut ceva neaşteptat, imprevizibil”. Călătoria interioară îi relevă faptul că toate întâmplările trăite, diferite sau similare, au o trăsătură comună: „sunt atinse de banalitate, de parcă ar fi ieşit de sub o matriţă defectă”. Însăşi moartea „s-a dovedit la fel de banală ca viaţa”, deşi ea a nutrit iluzia că „are clasă”.

Femeia, depresivă şi ipohondră, îşi analizează, rând pe rând, atacurile de panică şi spaima de moarte – declanşate de problemele cardiace pe care le are, deficitul de afectivitate, manifestat, de-a lungul timpului, atât în relaţia cu mama, cât şi în cea cu soţul, fiica şi nepotul. E mistuită de vise, regrete şi doruri. Tânjeşte să revadă „ţinutul acela pur, luminos, blajin” din munte, să o revadă cumva pe fiinţa maternă. I se dăruieşte această şansă, într-o noapte stranie, când are viziunea înduioşătoare a regăsirii: „La vederea ei, pe Ida o cuprinde un val de căldură, de parcă, bâjbâind pe întuneric, mâinile dau brusc peste o formă cunoscută, sigură. Spune «mamă». Nu e nevoie să salute, e suficient să se privească. Se pune în mişcare un mecanism cosmic primordial – se suprapun două continente, două plăci tectonice uriaşe, se sincronizează între ele văile imense şi lanţurile muntoase, mările şi depresiunile. Se sincronizează între ele albiile râurilor”.

Cea de-a doua poveste este dedicată mamei, Parascheva-Patka, care s-a simţit, bună vreme, prizonieră într-un mariaj procustian. Fără îndoială, evadările ei adulterine au fost expresia unei insatisfacţii erotice. În tinereţe, bovarica ucraineancă nu şi-a iubit soţul polonez, nici fiica, pe Ida, nevindecată de această traumă afectivă. Totuşi, încercările vieţii i-au domolit frustrările şi au maturizat-o. În ciuda infidelităţilor, ea a îmbătrânit alături de Petro, bărbatul de care s-a legat prin căsătorie. La moartea lui, îi va veghea trupul îngheţat, aşezat pe veranda casei din vârful muntelui, până se va potoli ninsoarea, ca să-l poată îngropa în cimitirul din vale. Declaraţia ei de dragoste, tardivă, reevaluează sensul trecutului conjugal: „Nu mai am nevoie de restul vieţii mele. Aş da-o în schimbul unei singure atingeri molatice a mâinii tale care ar vrea să mă strângă“. Într-o singurătate desăvârşită, Patka va rememora tot ceea ce au trăit împreună şi va medita nostalgic pe tema degradării biologice şi a morţii, a (auto)cunoaşterii, a alterităţii umane, dar şi a acceptării celuilalt: „Mă pipernicesc, îmi vine să mă cuprind în braţe şi să mă strâng la piept, să-mi mângâi tandru sânii şi umerii, să mă aşez delicat pe pat, să mă leagăn şi să mă alint”; „Oamenii se întâlnesc numai pentru a vedea cât sunt de diferiţi unii de alţii. Rămân mai multă vreme alături de cei de care sunt mai diferiţi. Ca şi cum viaţa vrea să le arate cum anume nu sunt ei“.

Istoria personală a Maiei, nepoata Patkăi şi fiica Inei, stă sub semnul fugii din propria viaţă, chiar dacă ea cosmetizează această realitate: „Ea este transparentă, nu atinge pământul cu picioarele. Se ridică deasupra lui– de aceea cei care stau bine cu picioarele pe pământ şi rămân pentru mai multă vreme într-un loc încep să prindă rădăcini, de aceea li se pare acelor oameni că ea fuge. Casa ei este drumul, locuieşte în călătorii”. De fapt, oricât ar fi refuzat adevărul despre sine, Maia fuge de suferinţa provocată de un abandon sentimental. Secretul ei este devoalat de un iluzionist grav bolnav, întâlnit pe insula tropicală în care s-a refugiat. Demistificarea imaginii subiective este dramatică, insuportabilă: „A simţit o gheară dureroasă în gât şi a cuprins-o slăbiciunea, de parcă vorbele lui ar fi avut darul să o ridice de la pământ, să o facă să plutească în aer şi să o arunce mai încolo ca pe un gunoi”.

Magicianul este un personaj straniu. Însingurat, devastat de ravagiile maladiei, el exercită o intensă putere de fascinaţie asupra fiului Idei, pe care-l învaţă tot felul de scamatorii. Femeia are o puternică reacţie de respingere faţă de el, tocmai pentru că descifrează pe trupul lui însemnele morţii. Pentru fiecare dintre cei doi, el este un iniţiator în tainele vieţii şi ale morţii, ale iluziei şi ale adevărului: „Ştii în ce constă magia? Trebuie să for­ţezi omul să numească ceea ce are în faţa ochilor. [...] Fiecare preferă să se ataşeze de o singură versiune a realităţii, chiar dacă versiunea respectivă e una falsă“.

Incandescenţa reflexivă a căutărilor identitare din volumul Olgăi Tokarczuk este dublată de freamătul autentic al poeziei, identificate pretutindeni, atât în problematizarea trăirilor personale ale celor trei femei, cât şi în descrierea peisajelor: „Fluturau nelinişti în vânt, veghind împrejurimile cu ochii lor mereu căscaţi, fără pleoape. Oglindeau lumea în frânturi, fragmentat, tremurător şi instabil, ca un miraj pricinuit de arşiţă; ca o reflexie a luminii pe suprafaţa apei care se preschimbă în tremurul ocazional al luminii, în forme percepute de ochii obosiţi drept cunoscute. Acum, pretutindeni erau pete de lumină călătoare. Lingeau fiecare lucru, repede şi lacom”.