După răsunătorul debut literar cu Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina mărturiseşte, într-un interviu acordat Laurei Câlţia, publicat parţial în revista Dilema veche (nr. 757 din 23-29 august 2018) şi integral pe „Blogul unei cititoare de cursă lungă” (13 septembrie 2018), cât de dificil i-a fost să scrie cel de-al doilea roman, să se autodepăşească, să învingă presiunea unor exigenţe personale şi a unor aşteptări din partea cititorilor pentru a-şi confirma maturitatea artistică.

Copiii de pe Volga este cartea unui destin individual şi a unei comunităţi, a germanilor din satul Gnadental, situat pe unul dintre malurile fluviului Volga. Povestea profesorului Jakob Ivanovici Bach şi cea colectivă se împletesc şi dialoghează, pe fundalul unor evenimente violente şi dramatice, precum războiul, foametea, emigrarea, instaurarea regimului comunist, abuzurile politice, colectivizarea şi deportarea.

În acest context istoric nefericit, viaţa lui Bach curge liniştită şi însingurată, fără ambiţii sociale. Trăieşte în condiţii precare, într-un soi de anonimat, dar e dedicat profesiei, pasionat de poezia lui Novalis, Schiller, Heine, Goethe şi fascinat de furtuni. Existenţa sa modestă cunoaşte o întorsătură neprevăzută, după ce acceptă să predea lecţii particulare de limba germană unei tinere de pe malul celălalt al Volgăi. Această provocare inedită îi desţeleneşte sufletul. Se îndrăgosteşte răvăşitor de eleva sa, împotriva tuturor interdicţiilor şi a precauţiilor personale şi ale tatălui fetei: „Ce-i drept, prezenţa fetei avea efecte uluitoare asupra lui Bach. Până şi furtunile – furtunile puternice de pe Volga, cu norii lor albaştri zdrenţuiţi pe linia orizontului şi scânteierile fulgerelor pe cer – şi-au pierdut orice putere asupra lui. Sângele lui era tulburat acum nu de dezlănţuirea stihiei cereşti, ci de conversaţiile liniştite cu tânăra fată ascunsă după un paravan de cârpă. Fiecare zi era pentru el acum o furtună râvnită, fiecare cuvânt al Klarei ca o mult aşteptată lovitură de tunet. Privea cu condescendenţă furtunile care se dezlănţuiau din când în când în stepă, ploile furtunoase de primăvară ce cotropeau Volga – acum era el însuşi încărcat de electricitate, precum cel mai puternic dintre norii care pluteau pe cer”.

În comunitatea tradiţională a Gnadentalului, dragostea celor doi este scandaloasă, deoarece sfidează normele şi prejudecăţile morale. Consătenii îi blamează, îi hărţuiesc şi îi repudiază. Neputând să le îmblânzească ostilitatea şi furia, ei se autoexilează la ferma părăsită a familiei Grimm, unde se simt în siguranţă. Aici, trăiesc în afara istoriei, „departe de lumea dezlănţuită”, într-un fel de paradis al iubirii, umbrit însă de vinovăţia lui Bach de a nu-i putea dărui Klarei o cununie religioasă şi un copil. Mai târziu, când sălbăticia semenilor pătrunde şi pe acest tărâm, fericirea calmă a cuplului este sfâşiată. Într-o zi, ferma este devastată de trei indivizi primitivi, care o violează pe Klara, după ce l-au bătut şi l-au imobilizat pe Bach. Acesta, traumatizat de atrocitatea întâmplării, îşi pierde graiul. Intră într-un „timp al muţeniei” – expresie a îngheţului interior sau a unui protest (in)conştient faţă de barbaria trăită. După o scurtă vreme, pântecele femeii iubite începe să se rotunjească. Trupul ei cunoaşte o metamorfoză insuportabilă pentru sufletul bărbatului: „Frumuseţea ei, până atunci firavă şi severă, se umpluse deodată de o forţă deosebită: ochii priveau mai întunecat şi mai expresiv, buzele îi deveniseră mai pline şi mai strălucitoare, eterna ei paloare s-a transformat în rumeneală, într-un roz dens, provocator. Bach se temea de această femeie nouă, frumoasă şi indiferent tandră, se temea că venise să o înlocuiască pentru totdeauna pe Klara cea dinainte, înţeleasă şi dragă. Şi abia în toiul verii a înţeles de unde a apărut această nouă femeie: Klara aştepta un copil”.

Proba de foc a iubirii lui Bach este acceptarea bucuriei materne a Klarei, inexplicabile şi sufocante, care-i aminteşte de dimineaţa aceea cumplită. În ciuda sentimentelor dureroase şi contradictorii pe care i le stârneşte zâmbetul permanent de pe chipul ei, îi rămâne alături, cu grijă, milă şi devotament. După ce Klara moare, afecţiunea lui se transferă asupra nou-născutei. De dragul ei, va învinge toate vicisitudinile, va traversa Volga îngheţată în fiecare noapte, pentru a ajunge în Gnadentalul natal, şi, oricât ar fi de periculos, va fura laptele atât de necesar creşterii micuţei Anntche. Pe chipul căreia devoalează, cu uluire, propriile trăsături fizionomice.

Întors pe celălalt mal al istoriei, după câţiva ani de absenţă, protagonistul descoperă transformările provocate de regimul comunist, faţa alienată a universului rural, ruinarea străzilor şi a clădirilor, a bisericii şi a instituţiilor. Amprenta distrugerii se vede pretutindeni, chiar şi pe chipurile oamenilor: „Aşa trăia acest nou Gnadental, care acum trebuia să fie numit sovietic: colonia pe jumătate distrusă, oamenii pe jumătate deznădăjduiţi, vitele pe jumătate moarte de foame”; „Casele erau ridate de crăpături, chipurile – crăpate de riduri. Curţile părăsite se căscau ca nişte ulcere pe corp. Mormanele de gunoi înnegrite erau ca nişte tumori vineţii”. Martor al destrămării unei ordini străvechi, Bach înţelege că localnicilor le-a fost confiscată identitatea, că vechea lume dispăruse, iar pe scena socială a satului au apărut propagandiştii, activiştii de partid, pătrunşi de misiunea lor revoluţionară: „conducerea obştească fusese înlocuită cu sovietele, care trebuiau să se afle în fruntea noii societăţi, şi cu colhozul, care era văzut drept mâinile şi picioarele Gnadentalului reînnoit”.

Nimic din fiinţa profesorului nu aderă la această sminteală a lumii noi. Tot ceea ce-şi doreşte este să obţină hrană pentru fiica sa, în schimbul paginilor în care reconstituie imaginea monografică a Gnadentalului de altădată, la cererea lui Hoffmann. Bach transcrie proverbe şi zicători, legende, mituri, tradiţii, obiceiuri şi credinţe populare, pentru „a recrea colonia distrusă, adunându-şi amintirile ca pe nişte pietre împrăştiate; captura o imagine care, probabil, se erodase în memoria celorlalţi locuitori, pentru a ridica din nou minunatul Gnadental pe propriile-i ruine, măcar pe hârtie. Bach nu scria, construia”. Fără să ştie cum, scrisul lui dobândeşte puteri magice: tot ceea ce îşi imaginează în povestirile sale se îndeplineşte. Realitatea îşi leapădă pielea hidoasă şi se transfigurează sub puterea ficţiunii, a visului. Fantasticul, supranaturalul pătrund în spaţiul cotidian: „Din ziua aceea au început să aibă loc coincidenţele. Neverosimile, inexplicabile. Coincidenţe despre care nu putea să povestească, şi dacă ar fi putut, s-ar fi încumetat în zadar, căci ar fi fost acuzat că e nebun. Coincidenţe atât de evidente, încât nici să le nege existenţa nu îndrăznea”; „Când şi-a dat seama că rândurile scrise de el pot acţiona asupra vieţii reale, a început să scrie cu o ardoare fără precedent, uneori şi câte două poveşti pe noapte. Căuta în memorie tot ce era mai bogat, mai copt, mai plin de rod şi transpunea pe hârtie...”.

Povestirile lui Bach, retuşate de Hoffmann în spiritul ideologiei comuniste, sunt publicate în „Wolga Kurier”, citite în cadrul adunărilor săteşti, la clubul de lectură, la şcoală, la grădiniţă. Prin puterea cuvintelor, Bach răscumpără decăderea şi urâţenia lumii reale şi construieşte una mai bună, rodnică şi generoasă, pe care îşi propune să o lase moştenire fiicei sale. Pe de altă parte, prin scris, îşi tămăduieşte complexele de vinovăţie faţă de Klara. Ca un elogiu tardiv, scrie tulburătoarea parabolă „Povestea prinţesei captive”, în care se oglindeşte soarta femeii iubite: „Când compunea texte despre realitate, Bach parcă extrăgea din el însuşi – cunoştinţe, gânduri, fraze –, pustiindu-se treptat; acum însă, compunând ceva ce nu fusese niciodată, dimpotrivă, parcă fiinţa lui se umplea: de undeva îi veneau şi subiectul, şi eroii, şi tablourile vii, pline de cele mai mici amănunte, şi cuvintele. Şi cu cât scria mai mult, cu atât mai plin îi era capul, cu atât mai repede gonea creionul pe hârtie. Şi cu atât mai limpede vedea chipul Klarei – nu fără suflare, cu giulgiul negru pe faţă, ci viu, cu ochi strălucitori de emoţie, cercetând neliniştiţi spaţiul strâmt al turnului în aşteptarea eliberării”.

În ţesătura generoasă a romanului Copiii de pe Volga se adună pagini tulburătoare, în care vibrează poezia, meditaţia şi analiza psihologică, pagini despre tragismul unui timp istoric ieşit din matcă, despre forţa mântuitoare a literaturii, dar, mai ales, despre asumarea lucidă şi responsabilă a marii iubiri. Bach este un personaj contorsionat şi angoasat, de natură dostoievskiană. A cărui dramă paternă revelează sensul profund al dăruirii totale şi al sacrificiului de sine, în ciuda ingratitudinii şi a trădării copiilor, Anntche şi Vaska, orfanul pe care-l adoptă: „...Ce-i mai rămânea acum? Doar să-şi iubească copiii. Să-i iubească de la distanţă. Să-i iubească fără să-i vadă. [...] Copiii care vorbeau o altă limbă. Care erau în stare să-l părăsească, să-l uite şi să-l trădeze. Aceşti copii ciudaţi şi străini, care, cine ştie de ce, îşi imaginase că sunt ai lui...”.