Recentul roman al lui Lorenzo Marone, Mâine poate am să rămân, conţine toate ingredientele unui bestseller (dramă, romantism, poezie, ironie şi umor) şi redă confesiunea captivantă a unei avocate stagiare, revoltată împotriva tuturor, inclusiv împotriva propriilor părinţi. A unei mame aspre, conservatoare şi prozaice şi a unui tată absent, hoinar şi hedonist. Abandonul patern i-a provocat răni adânci, i-a furat bucuria vieţii. I-au rămas amintirile, adânc întipărite în memoria afectivă. Multe dintre ele dureroase, altele luminoase. Precum cea a unei dimineţi estivale, în care s-a plimbat, împreună cu părintele său, călare pe un scuter hodorogit, şi au fotografiat spectacolul trepidant şi pitoresc al oraşului natal: „Napoli era o explozie de culori şi de zâmbete în duminica aceea specială, un spectacol de steaguri şi eşarfe. Toate străzile şi străduţele erau împodobite ca de sărbătoare, monumentele, fântânile arteziene, totul fusese vopsit în culoarea cerului, şi lumea se plimba cu o expresie veselă şi gentilă, ca niciodată. Era doar opt dimineaţa şi în aer se simţea deja mirosul gogoşilor de-abia prăjite şi al speranţei care se strecura pe ferestre amestecându-se cu vântul de primăvară. Fericirea era la îndemâna tuturor în ziua aceea...”.

Luce di Notte, furioasă şi nonconformistă, creionează, cu luciditate, tabloul antitetic al familiei sale şi îşi devoalează calitatea definitorie, prin intermediul căreia şi-a depăşit modesta condiţie socială: „Eu sunt născută în Cartierele Spaniole din Napoli, bunica nu ştia un cuvânt în italiană, mama a fost croitoreasă toată viaţa ei, tatăl meu a durat un fâlfâit de aripi, fratele meu n-a vrut să deschidă niciodată o carte şi şi-a luat diploma numai pentru că, altfel, mama îl rupea în bătaie, ei bine, eu sunt singura care am crezut în învăţătură, în citit, în evoluţia prin cuvinte şi cultură, singura cu care s-a mândrit familia noastră hăbăucă”. Tânăra îşi doreşte să evadeze din lumea tristă în care trăieşte, să lase în urmă întregul trecut sentimental, cu umbrele şi suferinţele lui. Cea mai acută este cea a „infamului” care a părăsit-o.

Intransigentă, este incapabilă să se adapteze la compromisuri morale, în numele supravieţuirii. Lucrează la un birou de avocatură, iar şeful ei, Arminio Geronimo, un bătrân libidinos, îi face avansuri sexuale, pe care le respinge cu dispreţ. Primul ei caz nu seamănă cu ceea ce-şi imaginase că va fi. E angajată de un camorrist să adune probe incriminatorii împotriva soţiei, Carmen Bonavita, care s-a hotărât să divorţeze şi să-şi crească singură copilul. În urma cercetărilor, Luce descoperă că femeia e departe de a fi o mamă iresponsabilă. Înţelege cât de nedreaptă şi de inegală este lupta dintre cei doi pentru tutela copilului. Mistuită de remuşcări, se hotărăşte să renunţe la sarcina profesională care i-a fost încredinţată. Spiritul ei justiţiar este alergic la lipsa de scrupule morale a colegilor, alături de care nu-şi găseşte locul.

Povestea lui Luce stă sub semnul căutării de sine, al autocunoaşterii. Itinerarul pe care îl parcurge este marcat de întâlniri destinale. Cu Don Vittorio – vecinul înţelept care i-ar putea fi bunic, Carmen şi puştiul ei inteligent şi fermecător, de care se ataşează fără veste, cu Alleria, câinele găsit pe stradă şi adoptat şi, nu în ultimul rând, cu Thomas, tânărul francez de care se îndrăgosteşte. Fiecare dintre ei îi dezvăluie ipostaze identitare nebănuite şi îi dăruieşte ceva care îi era vital pentru a umple golurile sufleteşti. Astfel, fiinţa ei se îmbogăţeşte şi se îmblânzeşte. Devine răbdătoare şi protectoare. În răstimpuri, îşi asumă rolul matern, cu tandreţe.

Experienţele trăite o maturizează, sparg armura singurătăţii şi a neîncrederii în ceilalţi. Reconfigurează datele unei biografii măcinate, multă vreme, de absenţa unor valori esenţiale, precum prietenia, dragostea. Luce redescoperă căldura afectivă, bucuria şi poezia ascunse în pliurile murdare şi dureroase ale existenţei. Regăseşte comuniunea familială, după care tânjise mereu. Într-o duminică, reuşeşte să-i adune împreună pe toţi oamenii dragi în jurul unei mese sărbătoreşti, în apartamentul lui Don Vittorio. În această scenă extrem de emoţionantă, frenezia de a iubi şi de a fi iubită se transfigurează în gratitudine. Tainică, interiorizată, cuibărită dincolo de cuvinte: „Şi atunci, eu dansez până la capăt cu tine, bătrâne prieten, dansez cu această familie improvizată şi dansez cu viaţa, care uneori ştie să fie o doamnă şi stă să aştepte răbdătoare ca tu să încetezi să te mai agiţi inutil, înainte de a te invita, în sfârşit, la dans”.

Luce di Notte învaţă una dintre cele mai importante lecţii: speranţa. La capătul ei, în ciuda tuturor frustrărilor, neîmplinirilor şi suferinţelor, înfloreşte, din nou, credinţa într-un mâine mai bun şi mai drept, în frumuseţea şi generozitatea vieţii. Aparent, romanul lui Lorenzo Marone prezintă toate atributele unei lecturi palpitante de vacanţă: ritm dinamic al acţiunii, amestec provocator de situaţii narative – unele dramatice, altele înduioşătoare sau amuzante, complexitate a caracterelor, autenticitate a registrelor stilistice. Limbajul colocvial şi cel argotic îi conferă un plus de savoare şi culoare. Dincolo de ingeniozitatea epică, Mâine poate am să rămân este o carte vibrantă, în care palpită freamătul oximoronic al viului, al cotidianului, în care coexistă vulnerabilitatea şi duritatea, lumina şi tenebrele, sublimul şi abjectul.