Străveacul şi alte vremi este o carte tulburătoare despre timpul destrămător, despre dragoste, viaţă şi moarte. Universul ficţional creat de Olga Tokarczuk stă sub cupola realismului magic, a unei poezii vibrante. Străveacul este un spaţiu mitic, profan şi sacru, deopotrivă, situat în „mijlocul universului”. Este marcat de graniţe terestre şi, în plan metafizic, străjuit de arhanghelii Mihail şi Gavril, Rafael şi Uriel.

În vatra arhaică a satului freamătă o umanitate pestriţă, măcinată de patimi, dorinţe, superstiţii şi credinţe fără vârstă. Poveştile individuale, unele fabuloase, altele prozaice, care alcătuiesc ţesătura acestei lumi misterioase, stau sub semnul vremurilor erozive. Comunitatea rurală în care înfloreau legendele şi miturile este devastată de evenimentele tragice ale Primului Război Mondial. Frica, suferinţa, moartea pun stăpânire pe lume, răvăşesc ritmul firesc al trăirii, dar nu-l frâng definitiv. Viaţa curge mai departe, cu toate ale ei, ca un râu nestăvilit, peste destinele umane.

Astfel, după ce Michal este mobilizat pe front, în 1914, Genoveva, soţia lui, îşi poartă singură greutăţile şi spaimele, o naşte pe Misia, vegheată din nevăzut de îngerul păzitor al copilei. Devine tot mai puternică, îşi aşteptă bărbatul, asemenea Penelopei, ani întregi, cu speranţă şi deznădejde. Acesta se întoarce acasă pustiit, bolnav şi epuizat, dar, hrănit de energia tainică şi protectoare a locului natal, se vindecă. Dobândeşte sentimentul ireal că tot ceea ce a trăit „dincolo de hotarele Străveacului este şters şi fluid”. Inclusiv experienţa dezastruoasă a războiului.

De pe front, Michal a adus, în raniţă, o râşniţă de cafea, un obiect bizar, care a devenit jucăria preferată a fiicei sale iubite: „Misia lua râşniţa şi se aşeza pe laviţa din faţa casei, învârtea mânerul, iar râşniţa mergea uşor, ca în joacă. De pe laviţă, Misia privea lumea, şi râşniţa măcina spaţiul gol. Odată Genoveva turnă în ea un pumn de boabe de cafea şi îi ceru să le râşnească. [...] Râşniţa s-a înecat şi încet, sistematic, s-a pus pe lucru scârţâind. Jocul se isprăvise”. Prin semnificaţia ei profundă, râşniţa, al cărei mâner îl învârte Misia, pare a măcina „vremea care vremuieşte”, preschimbând, astfel, chipul îmbătrânit al existenţei: „Poate că râşniţa este o aşchie dintr-o lege totală şi fundamentală a schimbării, o lege de care această lume nu s-ar putea lipsi sau ar fi cu totul alta dacă ar face-o. Poate că râşniţele de cafea sunt osia realităţii, în jurul căreia se învârte totul şi se dezvoltă, poate că sunt pentru univers mai importante decât oamenii. Ba poate că această unică râşniţă, aparţinându-i Misiei, este stâlpul a ceea ce se numeşte Străveacul”.

Adesea, în realitatea cotidiană a Străveacului irumpe zvonul misterului şi al eresurilor. Pe care îl aud unele personaje stranii, precum Florentynka, nebuna satului, care se răfuieşte noaptea cu luna argintie şi începe să vorbească cu animalele, după ce are revelaţia că, dincolo de aparenţe, sub pământ, există „coridoare calde, vii”, poteci pline de înţelesuri ascunse. Sau vrăjitoarea Kloska, a cărei colibă adăposteşte fiinţe totemice, precum şarpele, bufniţa, gaia, îmblânzite de puterile ei magice. Aceasta se împerechează în vis cu un tânăr cu păr bălai, în care s-a metamorfozat arbustul de angelică. Sau Pluszcz Înecatul, al cărui suflet exilat rătăceşte, „orb şi perplex”, pe hotarul dintre cele două lumi, intrând în lucruri şi animale, uneori şi în oameni, pentru a le face rău.

Un personaj singular rămâne moşierul Popielski, mistuit de melancolii şi angoase provocate de galopul devastator al timpului: „Avea sentimentul atotputernic şi cumplit că universul cu tot ce e bun şi rău în el trece pe lângă dânsul: dragostea, sexul, banii, emoţiile, călătoriile îndepărtate, tablourile frumoase, cărţile pline de înţelepciune, oamenii grozavi – toate lunecau pe lângă el. Timpul lui se ducea. Şi atunci, cuprins de deznădejde, dorea să se ridice şi s-o ia la goană. Dar încotro şi la ce bun? Cădea înapoi pe pernă şi se îneca de plânsul neplâns”. Pentru a-şi înfrânge disperarea, Popielski primeşte cadou de la rabin o cutie mare de lemn, cu mai multe despărţituri, în care se află figurine miniaturale de bronz, o bucată de pânză împăturită, un zar cu opt feţe şi o carte cu titlul latinesc. Cutia conţine un joc iniţiatic, sub forma unui labirint desenat pe pânză, alcătuit din opt cercuri, denumite Universuri. În dreptul sferei care alcătuieşte centrul labirintului, cineva scrisese „Străveacul”, deloc întâmplător. Prins în plasa fascinaţiei ludice, moşierul va descifra, pe parcursul zilelor care i-au rămas, toate ieşirile din sferele labirintului. Astfel, se va vindeca de propriile tenebre şi frici, va evada din timpul şi din spaţiul reale, într-o dimensiune metafizică, prin reflecţie şi vis. Va trăi revelaţia că jocul vieţii, început în centrul labirintului, este harta eliberării din prizonieratul celor opt universuri ale Creaţiei divine.

Cântecul elegiac al trecerii nu este auzit doar de Popielski. Tristeţea şi melancolia, cu vraja lor perfidă, răvăşesc şi sufletele altor personaje, precum Misia, sensibilă la splendoarea naturii, dar şi la fâlfâirea de aripi a îngerului morţii. Care-i otrăveşte gândurile, în miezul solar al unei zile primăvăratice: „În livadă se gândea că înflorirea pomilor nu poate fi oprită şi că petalele se vor risipi curând, iar frunzele se vor maroni cu timpul, apoi vor cădea. [...] În anul următor pomii vor fi altfel – mai mari, crengile mai groase, alta va fi iarba, altele, roadele. Niciodată n-are să se repete această ramură înflorită. Niciodată n-o să se repete acest atârnat al rufelor – îşi spunea. Niciodată n-am să mă repet eu”. Frisonul îmbătrânirii, al dispariţiei este trăit şi de Pawel Boski, soţul ei. Şi el asistă neputincios la „naşterea propriei sale morţi”, cu nelinişte şi amărăciune: „Iată, a sunat amiaza vieţii, iar acum, încetişor, hoţeşte şi fără să bage de seamă, vine amurgul”.

Romanul Olgăi Tokarczuk se constituie într-o alegorie despre fragilitatea şi efemeritatea fiinţei umane. Al cărei destin pământesc este înghiţit de Timpul cosmic. Sub zariştea lui este aşezat Străveacul. Sugestiv, titlul cărţii face referire la această legătură tainică. În oglinda celor câteva decenii din biografiile personajelor se reflectă bucuria de a trăi, metamorfozele, exuvierile, pierderile şi suferinţele. Când Vremea morţii îşi ţese pânza malefică şi o aruncă peste comunitatea rurală, se ruinează totul, obiecte şi fiinţe. Energia vitală şi sănătatea oamenilor se surpă dramatic. Misia suferă un atac cerebral şi întreaga ei bogăţie identitară ar fi fost sortită dispariţiei, dacă n-ar fi supravieţuit în memoria afectivă a lui Izydor, fratele ei. Aici, amintirile despre ea înfloresc duios, până când sângele i se scurge din trup.

În Străveacul şi alte vremi, dominantă este meditaţia asupra forţei distructive a morţii. Pierderea unei vieţi este sinonimă cu „o imagine a distrugerii mult mai înfricoşătoare decât toate celelalte, decât războiul, incendiile, izbucnirea stelelor şi implozia găurilor negre”. Poezia tragică a destrămării este mereu prezentă în discursul narativ şi dă naştere unor pagini de o mare frumuseţe şi profunzime reflexivă: „Vremea Morţilor îi ţinea prizonieri pe aceia care, în mod naiv socotiseră că moartea nu trebuie s-o înveţi, care o picau la fel ca pe un examen. Şi, cu cât lumea mergea înainte, cu cât lăudau mai tare viaţa, cu cât se legau mai tare de ea, cu atât era mai mare îmbulzeala în Vremea Morţilor şi cu atât mai zgomotoase deveneau cimitirele. Deoarece abia aici îşi recăpătau pe încetul conştiinţa şi îşi dădeau seama că îşi irosiseră vremea ce li s-a dat. După moarte descopereau taina vieţii şi era în van”.