Asemenea scriitoarei suedeze Lena Andersson în Pasiune pură, în romanul Viaţa amoroasă, Zeruya Shalev explorează, cu o luciditate extremă, universul abisal şi tenebros al erosului, geneza şi avatarurile devastatoare ale iubirii pasionale. Victima acesteia este Yaarah Korman, o tânără asistentă universitară, căsătorită cu Yoni, un bărbat anost, dar confortabil ca prezenţă. Prin el a dobândit echilibrul afectiv de care avea o nevoie vitală. Cu atât mai mult cu cât în copilărie a dezvoltat o traumă sufletească, generată de drama prin care au trecut părinţii ei după ce şi-au pierdut fiul. Certurile, atmosfera familială tot mai irespirabilă, otrăvită de resentimente, vinovăţie şi înstrăinare au dat naştere instabilităţii emoţionale, spaimei de a nu fi părăsită. Această anxietate a urmărit-o întreaga viaţă, iar căsătoria cu Yoni a fost determinată de certitudinea sentimentală pe care i-a dăruit-o, capabilă să învingă angoasa abandonului: „La fel mă trezeam şi când eram mică, la zgomotul uşilor trântite de tata în urma certurilor lor, mereu cu sufletul la gură, de teamă că nu se va mai întoarce, că pierdusem ultima şansă de a-l vedea şi de a-l convinge să rămână cu noi”.

Confesiunea introspectiv-învolburată a lui Yaarah reflectă frustrările şi insatisfacţiile propriului mariaj, absenţa provocărilor intelectuale şi senzuale. Când l-a cunoscut pe Arie Even, prietenul patern, întregul eşafodaj al securităţii ei maritale a fost dinamitat. A resimţit o atracţie fatală faţă de acest bărbat exotic şi misterios, precum ardenta şi torturanta „senzaţie pe care o încerci atunci când înghiţi foc”. Mistuită de flăcările obsesiei, Yaanah a dezvoltat o dependenţă maladivă faţă de Arie. Care a transformat-o într-o sclavă sexuală, i-a sfâşiat totalmente fiinţa, i-a destructurat viaţa conjugală şi profesională. Pentru el a sacrificat totul, şi-a părăsit soţul în ajunul călătoriei la Istanbul, proiectată ca o lună de miere tardivă, dar recuperatorie. Şi-a abandonat cursurile de la universitate, întrucât n-a mai fost în stare să studieze pentru teza de doctorat.

În ciuda acestei depersonalizări, tânăra îşi analizează prizonieratul, este pacient şi psihoterapeut în acelaşi timp. Necruţătoare, îşi exfoliază alienarea, deznădejdea, provocate de această dragoste distructivă, „amară şi verde”, lipsită de speranţă: „Cine e el? Cineva care-mi stoarce toate puterile şi-mi mănâncă tot timpul şi toată voinţa, şi preia controlul întregii mele vieţi, şi nu-mi oferă absolut nimic în schimb, în afara luxului de a rămâne fără putere, fără timp şi fără voinţă, şi chiar asta face cu atâta apatie, de parcă mi-ar face o mare favoare că-mi dă viaţa peste cap”; „Simţeam cum mă cuprinde dintr-o dată disperarea, o disperare fără margini, ca şi când nimic pe lume n-ar mai fi fost de niciun folos. Eu îmi distrugeam viaţa, pe el îl distruge plictiseala...”.

Pe Arie îl vede exact aşa cum este, fără cosmetizări: egocentric, arogant, cinic, blazat, răsfăţat, capricios şi pervers, dar nu se poate elibera de vraja întunecată a frumuseţii lui virile. Este îndrăgostită de pielea lui măslinie şi fină, de ochii fumurii şi trişti, de vocea guturală, de zâmbetul, mâinile şi mersul lui. Deşi este conştientă de marile lui defecte, îi înţelege slăbiciunile, contrastele structurale şi, în răstimpuri, îl compătimeşte. Mai ales după moartea soţiei lui, când îl simte neajutorat, vulnerabil, neconsolat. Totuşi, atunci când descoperă cu câtă uşurinţă a şters urmele prezenţei ei din dormitorul conjugal, după nici o zi, este cutremurată de imoralitatea şi insensibilitatea lui: „Când a făcut asta? Nu mai departe de ieri locul acesta arăta ca un spital, iar acum e lustruit şi impersonal ca o cameră de hotel... Dacă ea, care stătuse cu el aproape treizeci de ani, e ştearsă într-o singură zi, cu ce viteză voi fi ştearsă eu, care sunt cu el abia de un an de zile?!”

După ce află că în tinereţe a fost îndrăgostit de mama ei, se întreabă, pe bună dreptate, dacă nu cumva frustrarea afectivă, pe care a târât-o după el atâţia ani, s-a transformat într-o bolnavă formă de răzbunare. Prinsă în capcana patimii erotice, Yaanah trăieşte scenarii de viaţă halucinante, situate între realitatea terifiantă a nefericirii şi visul înaripat al bucuriei efemere. Antitetic, bărbatul pe care îl iubeşte se joacă periculos cu mintea ei. Uneori e tandru, alteori e agresiv, o umileşte şi o răneşte cu egoismul lui.

Atunci când Yaanah încearcă să scape din plasa seducţiei, o cheamă din nou, dependent de dragostea ei. Problematizările femeii devoalează imposibilitatea de a stăvili forţa stihială a pasiunii, care îi inundă toate palierele existenţei personale, devastându-le, în ciuda barajelor ridicate de raţiune: „Problema ta e că nu faci distincţie între viaţa ta şi viaţa ta amoroasă, ca şi când ar fi un zid între ele. Ţi se pare că te-a lovit viaţa, dar viaţa amoroasă nu e decât o parte a vieţii, şi nu cea mai importantă; nu e decât un buzunar micuţ la costumul vieţii...”. Mereu scindată, pendulând între fericirea iluzorie şi agonie, Yaanah trăieşte absenţa sau potenţiala pierdere a bărbatului iubit ca pe o suferinţă intensă: „simţeam cum mă doare tot trupul din pricina dragostei, dragoste şi compasiune şi durere şi dor de el”. În timp ce-şi analizează zbuciumul interior, devine tot mai conştientă de ravagiile dependenţei sexuale, resimţite asemenea unor spasme foarte puternice, devoratoare: „simţeam lovituri puternice înăuntrul meu, ca şi când în pântece aş fi avut un cal sălbatic, ele deveniseră dureroase, din ce în ce mai puternice, ca şi când ar fi fost o herghelie întreagă de cai sălbatici, în fiecare clipă se mai năştea unul, asemenea cailor care înconjoară templele din ceruri, caii întunericului, caii umbrei morţii, caii sângelui, caii de fier, caii ceţii, mâncând jăratic”.

În ciuda permanentelor exerciţii autoreflexive, Yaanah nu reuşeşte să găsească antidotul împotriva disperării care o macină. Printre atâtea metamorfoze contradictorii, nu poate să-şi desluşească adevărata identitate feminină. În schimb, Arie cel insaţiabil şi frivol îi descifrează profilul interior, incapacitatea de a-şi face ordine în viaţă, de a-i controla cursul. Fără îndoială, în oglinda necruţătoare a intimităţii erotice, partenerii de cuplu îşi văd atât goliciunea trupească, cât şi pe cea sufletească: „în loc să te năpusteşti asupra vieţii ca o învingătoare, te ascunzi panicată şi dai buzna afară din când în când, dar te întorci imediat în cuşcă. Ai dreptul să faci asta, desigur, fiecare are dreptul să-şi aleagă propriul drum, dar pe tine te frustrează lucrul ăsta, se vede, nu ţi-e de-ajuns să zaci în cuşcă, vrei mai mult, dar pentru asta trebuie să rişti, şi tu nu îndrăzneşti”.

Şi totuşi, femeia îndrăzneşte să iubească până la capăt, chiar dacă riscă să piardă totul: certitudinea propriului mariaj şi perspectiva unei cariere universitare. Plăteşte astfel „cel mai mare preţ”. Fără să ştie să înoate, se aruncă în apele tulburi şi adânci ale relaţiei adulterine, cutremurată de teamă, de interogaţii, remuşcări şi dileme.

Scriitura Zeruyei Shalev este puternică, psihologică şi lirică, în egală măsură, bogată în nuanţe emoţionale şi senzuale. Ea radiografiază magistral confruntarea dintre luciditate şi pasiune, ipostazele complicate ale subiectivităţii ultragiate, fragilitatea dragostei, în vecinătatea căreia pândeşte, mereu flămândă, disperarea.