C.S. Lewis a fost profesor universitar de literatură medievală şi renascentistă la Cambridge, după ce, aproape trei decenii, a predat la Magdalen College din Oxford. În 1955, şi-a publicat povestea emoţionantă a convertirii la creştinism, în volumul Surprins de bucurie. Această experienţă spirituală a generat meditaţii profunde despre problematica religioasă, transcrise în cărţile sale ulterioare, care au fost traduse în limba română şi publicate la editura Humanitas, în seria de autor: Creştinism, pur şi simplu, Meditaţii la Psalmi, Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi. Graţie acestora, C.S. Lewis este considerat unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai creştinismului din secolul al XX-lea.

De ce, Doamne? O radiografie a suferinţei este, în egală măsură, un jurnal al crizei existenţiale, provocate de moartea soţiei, Joy, şi o autobiografie spirituală. În prefaţa volumului, Andrei Pleşu remarcă tulburătoarea „coincidenţă” dintre numele femeii şi cuvântul englezesc care desemnează bucuria, dar şi semnificaţiile tainice ale parcursului duhovnicesc al scriitorului: „De la «joy» la Joy! De la euforie la suferinţă, de la certitudine la căutare şi nelinişte, de la soluţie la reluarea problemei, de la înălţare la vertij şi reaşezare”.

În primă instanţă, C.S. Lewis îşi radiografiază suferinţa personală, generată de dislocarea cuplului. În ciuda credinţei, bărbatul îndoliat îşi trăieşte drama asemenea unui biet muritor. În paginile diaristice, devenite spaţiu al plângerii, al (auto)reflecţiei şi al autoterapiei se regăsesc toate tribulaţiile subiectivităţii rănite: disperarea, autocompătimirea, frustrarea, frica, pierderea sensului: „Nu sunt aceste însemnări zvârcolirile absurde ale unui om care nu acceptă că, dacă e să suferim, tot ce putem face e să suferim? Care tot mai crede că există vreun mecanism (măcar de l-ar găsi!) în măsură să-i facă chinul să nu mai fie chin?”.

Pierderea fiinţei-pereche, trăită paroxistic, ca o amputare sufletească şi trupească, îl constrânge pe autor să-şi reevalueze relaţia cu Dumnezeu. Prin introspecţie, descoperă cât de fragilă este, asemenea unei case construite din cărţi de joc. Supusă acestei probe de foc, îşi dovedeşte insuficienţa. Durerea nu-i poate fi îmblânzită, de vreme ce amendează şi contestă decizia divină. Salvatorul „Facă-se voia Ta!” îi este străin. Deşi se află în ipostaza biblicului Iov, cel greu încercat, nu este atât de puternic, încât să poată exclama: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”. Tocmai de aceea, Dumnezeu îi refuză dialogul, iar interogaţiile sale se izbesc de tăcerea, de indiferenţa şi absenţa Lui. Nu primeşte răspunsurile de care are stringentă nevoie, pentru că nu este pregătit să le audă: „Dar îndreaptă-te spre El în ceasul disperării, când nimeni altcineva nu te poate ajuta: ce primeşti? O uşă trântită în nas care se încuie pe dinăuntru. Apoi, tăcere. [...] De ce e El atât de prezent la cârmă când o ducem bine şi de ce e atât de absent când suntem la ananghie şi avem nevoie de ajutor?”.

Jurnalul oglindeşte singurătatea şi angoasa devastatoare ale omului care nu se mai simte ocrotit de iubirea divină. Vulnerabilitatea lui Iisus din Grădina Ghetsimani, şi mai ales, îndoiala de pe crucea pe care a fost răstignit, pe Golgota, răzbesc şi în strigătul diaristului: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Spiritul său lucid conştientizează pericolul grav în care se află: acela de a pierde certitudinea că Tatăl ceresc este bun, milostiv şi iertător, în favoarea bănuielii că ar putea fi crud, nedrept şi răzbunător, de vreme ce îngăduie răul şi suferinţa. Ura, furia şi revolta îndreptate împotriva Lui generează necruţătorul proces de intenţie pe care îl regăsim în discursul confesiv: „Dacă bunătatea nu este compatibilă cu suferinţa, atunci fie Dumnezeu nu e bun, fie nu există, de vreme ce în singura viaţă de care avem habar El ne răneşte înspăimântător şi dincolo de orice imaginaţie. Dacă bunătatea lui Dumnezeu e însă compatibilă cu suferinţa noastră, atunci El ne poate răni la fel de cumplit şi înainte, şi după moarte. Uneori e greu să nu spui: Dumnezeu să-l ierte pe Dumnezeu! Uneori e greu să mergi atât de departe. Dar, dacă credinţa noastră e adevărată, atunci Dumnezeu nu l-a iertat pe Dumnezeu. L-a răstignit”.

Demersul reflexiv scoate la lumină permanenta dinamică a relaţiei cu Dumnezeu. Ale cărui decizii paradoxale şi „iconoclaste” îl bulversează, îl scot din zona de confort a certitudinilor definitive şi îl provoacă să-şi reconfigureze credinţa. Interogaţia religioasă pune în mişcare inteligenţa inimii, mereu însetată de aflarea Adevărului. Itinerarul spiritual al lui C.S. Lewis evidenţiază faptul că, pe măsură ce trăieşte lecţia iniţiatică a suferinţei şi a morţii, omul se maturizează duhovniceşte, se apropie tot mai mult de Cel căruia învaţă să-i accepte aparenţa iraţională, nedreaptă şi sadică. Asumarea durerii este sinonimă cu depăşirea zbuciumului sufletesc, a delirului egotic şi reprezintă o treaptă superioară a urcuşului spre Dumnezeu. Treapta purificatoare şi restauratoare, a comuniunii cu El: „Cu cât credem mai mult că Dumnezeu răneşte doar ca să vindece, cu atât mai puţin mai putem crede că mai are vreun rost să-i implorăm blândeţea. [...] Dar cum se poate crede că avem nevoie de asemenea extreme ale torturii? Ei bine, avem de ales. Tortura există. Dacă nu e necesară, atunci Dumnezeu nu există sau e un Dumnezeu rău. Dacă Dumnezeu e bun, atunci tortura e necesară”.

Când a acceptat necesitatea mântuitoare a durerii, C.S. Lewis a găsit cheia salvării individuale. Când au încetat jalea, lacrimile şi asurzitoarele strigăte de deznădejde, s-a auzit glasul împăcării cu Dumnezeu. Atunci, a înţeles că „suferinţa încrâncenată nu ne leagă de cei morţi, ci ne desparte de ei” şi a intrat într-un timp interior de o altă calitate. Şi-a simţit inima mai uşoară şi amintirea femeii iubite a devenit mai limpede, iar bucuria discretă a prezenţei ei s-a inserat pretutindeni. Evocarea a dobândit puternice accente afective, iar portretul ei a devenit, implicit, un elogiu emoţionant: „H. a fost o fiinţă splendidă, un suflet drept, luminos şi călit în foc ca o sabie”; „Ce nu mi-a fost mie H.? Mi-a fost fiică şi mamă, elevă şi profesoară, supusă şi suverană, şi totdeauna, pe lângă toate astea, mi-a fost tovarăşă de încredere, prietenă, matelot pe calea vieţii, camarad. Iubita mea şi, în acelaşi timp, tot ce mi-au fost prietenii (şi am prieteni buni) bărbaţi. Şi mai mult poate”.

Transfigurarea suferinţei nu ar fi fost posibilă fără revelaţia că, pentru partenerii unui cuplu marital, moartea este „parte universală şi integrantă a experienţei iubirii”, o altă etapă a dansului în doi, nu o „trunchiere”, o întrerupere a acestuia. Cu atât mai mult cu cât, în plan lumesc, „această căsnicie şi-a atins perfecţiunea. A devenit ceea ce trebuia să devină”. În lumina unei astfel de înţelegeri, dragostea şi devotamentul faţă de fiinţa dispărută se cer a fi trăite nu printr-o suferinţă intensă, ci prin acceptarea recunoscătoare a voii lui Dumnezeu, prin implorarea milostivirii şi a Harului Lui: „Am fost un singur trup. Acum trupul nostru a fost tăiat în două, nu putem pretinde că mai e întreg. Vom continua însă să fim căsătoriţi şi îndrăgostiţi. Aşadar, vom continua să suferim. Dar în nici un caz – dacă ne înţelegem pe noi înşine – nu căutăm durerea de dragul durerii. Cu cât mai puţină durere, cu atât mai bine, cu condiţia supravieţuirii căsniciei. Şi cu cât poate exista mai multă bucurie în căsnicia dintre cel dispărut şi cel rămas în viaţă, cu atât mai bine”.

În volumul De ce, Doamne? O radiografie a suferinţei, C.S. Lewis explorează calea anevoioasă, trudnică pe care a parcurs-o pentru a se vindeca de nefericire şi disperare. Cu bisturiul lucidităţii, a decelat limitele demersului său (auto)cognitiv. Ale fiinţei oximoronice, ale „animalului spiritual” care este. A devoalat traseul labirintic şi răsturnat al căutării identitare. Consemnările diaristice, sincere şi oneste, reflectă procesul limpezirii, al ieşirii din „valea învrăjbirii”, din întunericul autoflagelării, în luminişul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de soţia dispărută. Regăsirea bucuriei şi a comuniunii cu ea – ca prezenţă spiritualizată, ca „intelect pur” – este rodul binecuvântării divine.