Jurnalul unei iubiri pierdute este o confesiune tulburătoare despre drama de a rămâne orfan, chiar dacă asta se întâmplă la vârsta de 57 de ani, despre doliu şi vindecare. Eric-Emmanuel Schmitt are curajul de a-şi devoala vulnerabilitatea provocată de suferinţă, de a-şi exprima deznădejdea, angoasa, ispita sinuciderii, atacurile de panică. Scriitura diaristică devine refugiu şi autoterapie, şansă de a-şi înţelege şi de a-şi lua în stăpânire durerea.

Dispariţia fiinţei materne, pe care a iubit-o cu ardoare, îi provoacă fiului o traumă afectivă. Se simte pustiit de moartea ei, amputat sufleteşte. Trăieşte frustranta condiţie de „copil al nimănui”, povara singurătăţii fără leac: „O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoţit de la distanţă; dar îmi dau seama că în adâncul sufletului supravieţuia un băieţel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe şi asupra Doamnei cu coasa. [...] Băieţelul acela astăzi s-a stins. Odată cu ea”.

Sentimentul vinovăţiei, remuşcarea de a nu fi simţit nimic, niciun mesaj de avertizare în legătură cu tragedia care s-a întâmplat, îi intensifică supliciul. Problematizările se dovedesc sterile, răspunsurile întârzie să apară: „Cum de-am putut să nu simt nimic? Cum de-am trăit o săptămână fără să-mi dau seama că mama mea adorată a părăsit lumea aceasta?”. Cu toate că a primit asigurări din partea medicului că decesul mamei a fost fulgerător şi „curat”, totuşi, ravagiile suferinţei rămân devastatoare. Reflecţiile oglindesc dubla semnificaţie a acestei dispariţii subite: „O moarte bruscă e dulce ca mierea pentru cel care pleacă şi adevărată otravă pentru cei ce rămân. Dacă face economie de calvar pentru cel lovit de ea, lasă în schimb apropiaţii în stare de şoc, buimaci, împovăraţi”.

Perioada de doliu este mistuită de tristeţe, lacrimi şi lamentaţii, crize şi disperări, dar şi de nostalgii. Fiul pendulează între consemnarea dureroasă a prezentului şi evocarea nostalgică a anilor fericiţi. Se dedă „orgiilor memoriei”, recompune prezenţa maternă din amintiri luminoase: ritualurile în doi, dialogurile captivante, spectacolele şi festivalurile de teatru, călătoriile, gesturile de tandreţe şi iubirea comună faţă de animale. Deşi se vede constrâns să-şi reconfigureze existenţa fără Ea, fără a mai avea şansa de a-i împărtăşi bucuriile, realizările şi izbânzile artistice, treptat, recâştigă dorinţa de a se întoarce la masa de scris sau pe scenă, puterea de a supravieţui dezastrului sufletesc, de a reînvăţa să trăiască, în numele dragostei neînvinse pe care i-o poartă.

Dincolo de absenţă, fiul îşi regăseşte mama în sine însuşi, în trăsăturile propriului chip, în tot ceea ce îl defineşte. Îşi exprimă gratitudinea faţă de cea care l-a iniţiat în universul miraculos al teatrului şi al literaturii, dăruindu-i, astfel, un destin creator: „Nu sunt doar carne din carnea ei, sunt suflet din sufletul ei. Nu m-am erijat niciodată în fiu rebel, rămân un moştenitor. Scrisul meu, axă a propriului destin, a pasionat-o dinainte de naşterea mea. A avea un vlăstar dramaturg şi romancier nu a uimit-o. De fapt, i-am păstrat înclinaţiile şi i-am împlinit anumite dorinţe. Viaţa mea: opera ei”. În timp ce moştenirea maternă este asumată cu recunoştinţă, cea paternă rămâne antitetică.

Întorcându-se în trecut, îşi radiografiază relaţia contorsionată cu tatăl autoritar, rece şi circumspect. Înţelege că sentimentele i-au fost erodate de prea multe neasemănări. Care au lăsat loc frustrării, revoltei, înstrăinării şi renegării. Tardiv, după ce a asistat neputincios la suferinţa şi agonia părintelui său, şi-a reevaluat trăirile: „Boala lui îmi suspendase întrebările. Nu mai doream să-i contest nici paternitatea, nici filiaţia atâta vreme cât rămânea printre noi. Atâta mă prefăcusem că-l iubesc, încât uneori mă întrebam dacă nu cumva chiar ajunsesem s-o fac”.

Experienţa morţii celor dragi îl constrânge pe autor să-şi recucerească, prin introspecţie, identitatea, să devină conştient de faptul că asemănarea şi alteritatea rămân oglinzile modelatoare ale dragostei părinteşti. Predominant, discursul confesiv, puternic amprentat de dragostea filială, se constituie într-un omagiu înduioşător închinat fiinţei materne, al cărei portret solar rămâne întipărit, ca o efigie, în inima sa: „Curioasă, plină de vitalitate, atentă, energică, sprintenă, dotată cu o memorie excepţională, sensibilă la prezent, practica uimirea şi cultiva bucuria”.

Treptat, Jurnalul unei iubiri pierdute se transformă şi într-o admirabilă pledoarie pentru viaţă, pentru apărarea valorilor ei esenţiale: iubirea, bucuria şi frumuseţea. Pe măsură ce îşi regăseşte părinţii, prin scris, Eric-Emmanuel Schmitt devine tot mai conştient de responsabilitatea morală pe care o are: „Mama nu mă dorea pur şi simplu în viaţă, ci mă dorea fericit. Am, faţă de ea, datoria fericirii. Nu ar fi tolerat starea în care am zăcut în ultimele luni şi realizez cât valorează, după moartea ei, această datorie de a fi fericit”. În ciuda suferinţei, darurile compensatorii nu întârzie să apară. Vestea că va deveni bunic „generează o lucrare alchimică”, o renaştere a sufletului greu încercat.

Prins în vâltoarea destinului, scriitorul meditează pe tema suferinţei şi a fericirii. Descoperă legătura tainică dintre acestea. În viziunea sa, fericirea autentică, frământată din aluatul durerii, al înfrângerii şi al fragilităţii, este expresia nuntirii dintre umbră şi lumină, tristeţe şi bucurie, îndoială şi credinţă, disperare şi speranţă: „Fericirea nu este un copil, ci o văduvă. Fiindcă a trăit, dorit, iubit, s-a bucurat, a plâns, a câştigat, a eşuat, a regretat, a sperat, a disperat, fericirea ştie preţul oamenilor, fragilitatea vieţii, privilegiul luxos de a exista, beţia de a fi aici, de a resimţi emoţii, de a se face una cu lumea şi de a-i percepe frumuseţea. Adevărata fericire îşi arată maturitatea: chipul îi poartă mii de riduri şi de cicatrice”.