Romanul Din cer au căzut trei mere este o scriitură puternică, dramatică şi tulburător de frumoasă. Narine Abgarian recurge la formula narativă a realismului magic pentru a reda povestea simbolică a unui sat armean, Maran, care se ţese din evenimente dramatice: războaie, foamete, dezastre naturale (cutremure, secetă), dar şi din întâmplări miraculoase, cu deschideri mitice, fantastice şi onirice. Comunitatea rurală trăieşte după legi străvechi. Deşi este îmbătrânită şi devastată de vitregiile istoriei, ea luptă să supravieţuiască, respectând rânduiala morală şi divină.

Acest ţinut montan, uitat de lume, pare suspendat în atemporalitate. Şcoală nu există, preotul vine o dată pe lună la biserică sau atunci când este vreo înmormântare, ambulanţa urcă doar dacă e chemată printr-o telegramă. Poştaşul aduce rareori câte o scrisoare, dar, o dată la două săptămâni, le lasă locuitorilor nişte pliante publicitare, din care bărbaţii îşi răsucesc ţigări cu tutunul aromat şi amărui, cultivat de Ovanes. Aspri şi ursuzi, aceştia au neveste cicălitoare, dar harnice, neîntrecute în prepararea mâncărurilor tradiţionale. Oamenii cred în comunicarea cu lumea de dincolo şi în vise, pe care şi le povestesc unii altora. Recurg la puterea plantelor medicinale pentru a se tămădui, iar atunci când poţiunile şi decocturile lui Iasaman nu-i mai ajută, îşi privesc boala şi moartea în faţă, cu demnitate şi stoicism. Asemenea Anatoliei, cea mai tânără dintre consăteni, care, la 58 de ani, refuză să apeleze la doctori şi îşi aşteaptă sfârşitul, din cauza unei sângerări abundente. Se pregăteşte cu mare grijă: pune la punct toate treburile gospodăriei, apoi se îmbracă în veşmintele de înmormântare. Deschide larg obloanele, ca sufletul să nu-i rătăcească „pierdut” prin cameră, ci să ţâşnească spre fereastră, „în întâmpinarea cerurilor”. După ce răsfoieşte albumul cu fotografii şi deapănă amintiri, se întinde pe pat, cu mâinile pe piept: „Hotărâse să moară păstrându-şi demnitatea şi calmul, în linişte şi pace, între pereţii casei în care-şi dusese viaţa grea şi zadarnică”.

Fatalismul, resemnarea şi lipsa de speranţă nu sunt doar atributele psihologice ale femeii, ci şi ale colectivităţii din care face parte: „Nici unul dintre locuitorii Maranului nu se amăgea cu speranţa că viaţa li s-ar putea schimba cândva în bine. Satul îşi trăia blând şi resemnat ultimii ani, şi Anatolia împreună cu el”. Greu încercată de soartă, Anatolia a supravieţuit dramei de a-şi fi pierdut întreaga familie, asemenea multora dintre consătenii săi. A fost măritată cu un bărbat violent, care i-a făcut viaţa amară. Singura ei alinare au fost lecturile, în braţele cărora s-a refugiat, după ce s-a angajat la bibliotecă. Aici a trăit câţiva ani de „pace senină, binecuvântată”, până când bombardamentele din timpul războiului i-au sfâşiat bucuria. Clădiri şi oameni au fost secerate de acel „vârtej hulpav”. Nici cărţile n-au mai putut fi salvate, în ciuda eforturilor ei disperate de a le restaura, curăţându-le de mucegai şi atârnându-le pe nişte sfori întinse, în bătaia soarelui şi a vântului.

În ciuda dorinţei Anatoliei de a părăsi această lume, de care nu o mai legau decât oboseala şi suferinţa, voinţa divină hotărăşte altfel. I se dăruieşte nesperata şansă de a lua viaţa de la capăt, alături de Vasili, un văduv morocănos şi taciturn, dar blând, capabil să-i ofere grija şi tandreţea care i-au lipsit mereu. Prin el, dobândeşte un rost de a trăi, cu atât mai mult cu cât, în ciuda vârstei înaintate, rămâne însărcinată, la scurt timp după căsătorie.

Naşterea miraculoasă a fetiţei celor doi este o răsplată pentru suferinţa lor, greu imaginabilă, de a-i fi pierdut pe toţi cei dragi, dar şi un prilej de mare bucurie pentru consătenii care, prin vocea Valinkăi, au înţeles că, prin pruncul nou-născut, tuturor li s-a dăruit nădejdea unui mâine, sensul de a fi: „Anatolia a născut un copil, prelungindu-ne astfel viaţa, da, da, nu vă uitaţi la mine cu ochii căscaţi, aşa e cum vă spun, eram cu toţii în pragul morţii, dar cum să mai murim acuma, când avem o asemenea răspundere – să creştem un copil, să-l învăţăm cu lumea”. Familia cea mare a satului îşi aşteaptă copiii să se întoarcă acasă de la oraş, pregătindu-se ca de sărbătoare. Bătrânele gătesc bucate alese, iar bărbaţii, înfofoliţi în şube, curăţă de zăpadă drumul spre Maran.

În acest ţinut arhaic, necazurile şi nenorocirile îi solidarizează pe oameni. Ei rămân uniţi în faţa vieţii şi a morţii. Îşi împărtăşesc durerile şi bucuriile, sunt într-o autentică şi vibrantă comuniune. Anatolia este o fiică iubită a maranenilor, minunea care i s-a întâmplat ei devine şi a lor. Toţi sunt recunoscători pentru asta, dar mai ales ea, care-şi trăieşte iubirea şi maternitatea la bătrâneţe: „Fără cunoştinţa şi voia Domnului, o clipă de fericire omenească nu se transformă în zile şi săptămâni. Rămâne o clipă – scurtă şi trecătoare. Dacă ţi s-a dăruit fericire, primeşte-o cu recunoştinţă. Nu jigni intenţiile binevoitoare ale cerurilor cu necredinţa ta, fii demn de darul pe care ţi l-au făcut”.

În povestea alegorică a micii aşezări situate în vârf de munte se împletesc realismul şi fantasticul, poezia şi mitul. Destinul individual al Anatoliei se identifică cu cel al satului în a cărui matcă se întâmplă miracole. Aici se nasc tineri care prevăd viitorul semenilor, apar păsări fabuloase, precum păunul alb, purtătoare ale unor semne misterioase. Maranenii cred în magie, rămân legaţi de morţii lor, prin fire tainice. Dialoghează cu ei, atât în vis, cât şi aievea, în pridvorul casei, cum i se întâmplă lui Vasili. Îngerii păzitori coboară printre oameni şi îi ocrotesc.

Scriitura rafinată şi strălucitoare a Narinei Abgarian este o pledoarie pentru speranţă şi renaştere, pentru încrederea în puterea binelui şi a dragostei, întrucât oglindeşte lupta încrâncenată pentru supravieţuire a fiinţei umane. Aceasta, protejată de divinitate, reuşeşte să înfrângă potrivniciile destinului şi propria fragilitate, să trăiască în miezul miracolului: ,,… cu exact un an şi o lună în urmă, vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianţ Anatolia s-a întins să moară, fără să ştie ce multe minuni o aşteptau, şi iată că acum aceste minuni au venit, şi respiră uşor şi blând, şi aşa să fie mult timp, şi aşa să fie mereu, şi noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, şi va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveştile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat şi a crezut în bine”.