În vara anului 1960, insula Hydra a fost paradisul boemei artistice, în care s-au refugiat scriitori, pictori, cântăreţi pentru a-şi trăi iubirile, aspiraţiile, iluziile… Romanul lui Polly Samson, Un teatru pentru visători, recompune atmosfera extraordinară a acelui timp, din perspectiva unei tinere candidate la statutul de scriitoare. Îndoliată de pierderea mamei, ea călătoreşte spre acest tărâm fabulos, animată de speranţa eliberării de suferinţă.

Pentru visătoarea şi inocenta Erica, descoperirea acestui pământ al făgăduinţei, îmbrăţişat de mare şi soare, reprezintă un veritabil coup de foudre. Contemplându-l de pe puntea vaporului, este profund impresionată de „perfecţiunea sălbatică şi nudă”, de frumuseţea proaspătă şi strălucitoare a peisajelor: „E o iluzie născută din stânca golaşă, un teatru pentru visători. Scena e luminată de soare şi de mare şi mă ţin bine de balustrada de pe punte, şi Jimmy mă strânge tare de mijloc, de parcă s-ar teme să nu cumva să mă avânt în faţă, în clipa în care portul şi oraşul său ca de jucărie apar în faţa noastră din senin. Mă uit spre munţi, apoi spre ziguratul de case şi înapoi la bărcile colorate ale portului şi, pentru prima oară de când am părăsit Londra, sunt fericită. Mă şi văd cutreierând dealurile împădurite, croindu-mi drum printre terase şi pâlcurile de pini. Am faţa plină de sare uscată şi aud în minte cuvintele mamei; dacă aş avea aripi, aş zbura. Stânci de culoarea mirodeniilor, arbuşti, tufişuri, galben acid, ierburi. Acoperişuri portocalii ascuţite şi case albe ca sarea ce se înalţă către zei, cu faţa către port”.

Întâlnirea scriitorilor Charmian Clift şi George Johnston, a lui Axel Jensen, a soţiei sale, Marianne Ihlen şi a seducătorului Leonard Cohen îi relevă o faţă necunoscută a vieţii, deopotrivă poetică şi dramatică. Din ipostaza de spectatoare, Erica devine martoră a chinurilor creatoare ale acestora, dar şi a tumultului de afecte, trădări, aventuri şi rivalităţi în care sunt antrenaţi. Este uluită de bogăţia contrastantă a personalităţii lor nonconformiste, de pasiunea erotică a lui Axel pentru mult mai tânăra Patricia, de iubirea ardentă dintre Leonard şi Marianne, de certurile, animozităţile şi crizele conjugale ale lui Charmian şi George, în a căror existenţă se oglindesc, în devălmăşie, devotamentul, flirtul şi gelozia.

Aici, în vecinătatea cerului şi a mării, în acest spaţiu al libertăţii totale, al absenţei oricăror prejudecăţi şi tabuuri morale, Erica parcurge itinerarul propriei maturizări sentimentale. Învaţă lecţia dragostei şi a suferinţei, a vulnerabilităţii şi a curajului. E exaltată, dar şi sfâşiată. Atunci când află că e înşelată, simte că se destramă, dar reuşeşte să-şi adune puterea de a merge mai departe, de a sărbători viaţa, alături de oamenii fascinanţi din preajmă. Privirea ei tânără, lacomă de trăire, surprinde patima, dar şi tandreţea unora dintre protagoniştii triunghiurilor amoroase.

Cuplul iradiant al comunităţii boeme este, fără îndoială, Marianne Ihlen şi Leonard Cohen, prinşi într-o autentică hipnoză sentimentală. În povestea lor romantică, asemănătoare unui „basm frumos”, Erica descoperă chipul auriu al fericirii spre care tânjea ea însăşi: „Radiază sub privirea lui Leonard, ochii îi scânteiază, părul îi străluceşte, auriu pal, pe fondul pielii ei de culoarea mierii. Râde mult şi din orice. El a scos la iveală fata ce zăcea înăuntrul Madonnei sfinte şi martirizate. […] Ea şi Leonard nu se pot abţine să nu se atingă întruna; mici amănunte: mâinile lui îi mângâie călcâiele când e epuizată de dans, el îşi trece degetele prin părul ei, o sărută din senin pe frunte, pe vârful nasului. Veneraţia lui are o notă religioasă când o priveşte”.

În confesiunea protagonistei se conturează profilul unei generaţii de artişti mistuiţi de febra creaţiei, libertini şi eclatanţi. Pe plajă, pe terasele pitoreşti ale tavernelor sau ale cafenelelor, vrăjită de poezia muzicii lui Cohen, de parfumul leandrilor, al lămâilor şi al ierburilor, îi priveşte cu aviditate, îi ascultă în timp ce discută dezinvolt şi polemic, etalându-şi convingerile, exaltările, dar şi nevrozele sau depresiile. Zeiţa incontestabilă a acestui grup este Charmian Clift: inteligentă, afectuoasă, misterioasă…

Erica dezvoltă un ataşament filial faţă de această prietenă a mamei ei decedate, în prezenţa căreia se simte protejată. Suferă intens, atunci când aceasta părăseşte insula, împreună cu familia. Când o va revedea, în metropola londoneză, va resimţi o emoţie puternică, alimentată de amintirea acelui timp fast, în care au fost tineri, nebuni şi frumoşi, cu toţii.

Peste zece ani, Erica se va întoarce, entuziasmată şi temătoare, în Hydra, pe urmele paşilor de altădată. Pentru câteva clipe, în timp ce contempla dealurile cu livezi argintii de măslini, stâncile, soarele, marea, caiacele în culori aprinse, regăseşte ceva din neastâmpărul tinerei de optsprezece ani care a păşit pentru prima dată pe acest tărâm… Bucuria revederii acestor locuri minunate îi va fi devastată de vestea sinuciderii celei care i-a fost ca o mamă. Grav rănită de accesele de ură şi înstrăinare ale lui George, şi-a curmat viaţa chiar în ajunul publicării noului roman al acestuia. În singurătate, Erica va plânge pe ruinele trecutului, răvăşită de pierderea lui Charmian.

Nostalgia acelei veri de neuitat, în care s-a descoperit pe sine şi i-a cunoscut pe cei care i-au marcat devenirea, va rodi în sufletul protagonistei, odată cu nevoia de a salva acel timp mirabil. De aceea, va scrie Un teatru pentru visători – acest roman al neuitării, al recuperării memoriei afective, al celebrării miracolului vieţii, al artei şi al întâlnirilor destinale, al insulei Hydra, care a înaripat sufletele şi minţile unor tineri creatori, mistuiţi de visul frumuseţii şi al iubirii absolute.

În cartea lui Polly Samson se învârtejesc, ca într-un montagne russe, patosul liric al trăirilor şi al utopiilor inaugurale, miresmele fascinante ale tinereţii, freamătul senzorial al eternei Elade.