Teru Miyamoto este unul dintre cei mai importanţi scriitori niponi contemporani, iar romanele sale (Râul tulburat, Râul licuricilor, Un cal frumos) au fost distinse cu prestigioase premii literare. În ţesătura epistolară a bestsellerului Brocart de toamnă, autorul ne propune o incursiune emoţionantă în universul iubirii, o meditaţie pe tema relaţiei de cuplu.

Protagoniştii se reîntâlnesc, după zece ani de la divorţ, în atmosfera nostalgică a unei toamne de o frumuseţe aparte, pe muntele Zao, unde Aki îşi duce fiul de opt ani, pentru a contempla împreună stelele. Imagistica mirabilă a peisajului autumnal o sensibilizează profund şi îi intensifică romantismul: „Nu-mi puteam desprinde ochii de la splendoarea frunzelor ruginii. […] Pe lângă noi zburau pete de roşu amestecate cu verdele intens al plantelor perene, cu maroniul unor copaci şi galbenul frunzelor de ginkgo. Toate culorile scoteau mai bine în evidenţă roşiaticul, lăsând impresia unei vâlvătăi în mii de nuanţe, ce părea să ţâşnească din orificii nesfârşite. Am privit, tăcută şi fermecată, vegetaţia deasă a pădurii”.

Personajele sunt tulburate de această revedere neaşteptată şi, graţie iniţiativei feminine, vor coresponda, dezvăluindu-şi, cu sinceritate, gândurile şi sentimentele cele mai intime, frământările şi suferinţele care i-au mistuit. Mărturisirile, deşi febrile, poartă amprenta timpului, a unei înţelegeri mature a dramei prin care au trecut.

Călătoria confesivă în trecutul afectiv are valoare terapeutică şi recuperatorie, întrucât va face posibilă împăcarea sufletească a fiecăruia cu sine însuşi şi cu celălalt. Aki îşi va transfigura durerea, frustrarea şi revolta, provocate de adulterul bărbatului, după ce va afla detalii lămuritoare despre tribulaţiile trădării lui. Tardiv, ascultându-i povestea, resentimentele se vor transforma în compasiune. Va găsi resurse interioare să-l ierte, chiar dacă, atunci când acesta a fost găsit zăcând într-o baltă de sânge, în camera de hotel, alături de amanta sa suicidară, n-a resimţit nicio fărâmă de îndurare, ci s-a prăbuşit în disperare. Atunci, pierderea certitudinii pe care şi-a întemeiat căsnicia a fost sinonimă cu moartea partenerului şi a propriei fiinţe.

După despărţire, viaţa celor doi nu a fost deloc fericită. Fiecare dintre ei a ispăşit, prin suferinţă, vinovăţia de a nu fi luptat pentru salvarea căsniciei. O vreme, femeia s-a simţit în derivă, iar singurul ei refugiu a devenit cafeneaua Mozart şi muzica divină a compozitorului austriac, mai ales Simfonia 39: „În viaţa searbădă şi monotonă pe care o duceam a supravieţuit o singură plăcere – aceea de a-l asculta pe Mozart. Devenisem o mare admiratoare a lui. Îmi procurasem discurile şi casetele recomandate de patronul cafenelei şi le ascultam în camera mea până noaptea târziu”. La insistenţele tatălui ei, a acceptat o căsătorie aranjată şi singura ei motivaţie existenţială a devenit îngrijirea şi educaţia băiatului pe care l-a născut cu o infirmitate.

Yasuaki, măcinat de remuşcări, mărturiseşte că supravieţuirea sa a fost marcată de un şir nesfârşit de căderi. Cu toate că şi-a propus să se schimbe, şi-a pierdut tot mai mult busola morală şi stima de sine: „Cei zece ani de eşec, după care mă simt ca un pantof scâlciat aruncat la o margine de drum, dovedesc faptul că sunt un ratat”. Aki l-a întâlnit atunci când trăia ca un fugar, avea datorii, era şantajat şi ameninţat. Totuşi, avea norocul de a fi iubit de o femeie puternică, alături de care trăia.

Corespondenţa dintre cei doi protagonişti are valoarea unui exerciţiu de exorcizare a răului interior, a traumelor afective, provocate de trădare şi înstrăinare. Reapropierea sufletească diminuează, parţial, regretul de a se fi despărţit în circumstanţe atât de brutale. Introspecţiile şi problematizările îmblânzesc drama fiecăruia dintre ei, o fac suportabilă. Rănile lăuntrice se cicatrizează şi se vindecă, treptat. Yasuaki învaţă să trăiască în prezent, graţie iertării dăruite de Aki, după ce, preţ de un deceniu, sfâşiat de propriile păcate, a fost prizonier al trecutului. Ea, privind înapoi cu luciditate, înţelege că s-a lăsat pradă orgoliului, geloziei şi furiei, în dauna relaţiei de cuplu. După îndelungate bătălii interioare şi interogaţii asupra dragostei, morţii şi destinului, îşi acceptă karma. Hotărăşte să-şi asume singurătatea, să-şi părăsească soţul pe care nu l-a iubit niciodată şi să lupte pentru viitorul copilului său.

Mărturisirile dureroase, dar eliberatoare din cele şapte scrisori care alcătuiesc brocartul sentimental al romanului sunt scrise şi citite în lumina zilelor tomnatice, scăldate în nuanţe de roşu, galben şi ruginiu. Dincolo de timp, foştii soţi rămân legaţi printr-o profundă afecţiune. Fiecare dintre ei îl îmbrăţişează pe celălalt, prin puterea vindecătoare a cuvintelor, a gândurilor bune şi a rugăciunilor. Inteligenţa emoţională şi duioşia fac posibilă regăsirea şi salvarea fiinţelor.

Dialogul epistolar se nutreşte dintr-o generozitate a inimii care tămăduieşte suferinţa, o sublimează în pace şi tandreţe. Nostalgia evocărilor, delicateţea şi lirismul confesiunilor sporesc frumuseţea rafinată şi iradiantă a romanului lui Teru Miyamoto.