Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În numele tatălui

        de Viorica Gligor

O poveste adevărată de Philip Roth este o carte autobiografică, autoreferenţială. Un jurnal al devotamentului şi al iubirii filiale, trăite fără rest, în ciuda unor frustrări şi dezamăgiri, adunate de-a lungul timpului. Confesiunea, onestă şi sinceră, relevă suferinţa scriitorului, constrâns să devină martorul degradării biologice a tatălui, dar şi tandreţea, responsabilitatea şi grija manifestate faţă de acesta.

Cei doi luptă eroic cu boala şi, implicit, cu moartea, din ghearele cărora speră să mai smulgă zile sau ani de viaţă pentru cel care, la optzeci şi şase de ani, a fost diagnosticat cu o tumoare masivă pe creier. Deşi benignă, aceasta provocase daune neurologice asupra organismului încă viguros. Suferise o pareză facială, care i-a schimonosit chipul şi i-a afectat vorbirea de o manieră gravă.

Philip Roth mărturiseşte că nu a putut să accepte cu resemnare situaţia, că a consultat mai mulţi specialişti, după ce s-a confruntat cu verdictul unei urgenţe operatorii, în egală măsură dificile şi riscante. A analizat cu luciditate plusurile şi minusurile soluţiei medicale propuse. L-a însoţit pe părintele său în toate etapele luptei îndârjite împotriva maladiei. Cu dragoste, disperare, dăruire şi speranţă, l-a sprijinit permanent, faptic, moral şi afectiv, în acest tragic parcurs existenţial, în drumul său chinuitor spre moarte.

Cât timp au mai fost împreună, fiul şi tatăl au recuperat relaţia sufletească, alterată de despotismul lui Herman Roth, de încăpăţânările, impulsivităţile şi orgoliile lui. Portretul acestuia este alcătuit din fragmente, din imagini prezente, dar şi din amintiri emoţionante, senine sau amuzante, petrecute în New Jersey, pe care bătrânul le evocă cu nostalgie, cu o plăcere mereu febrilă. Alături de el, Philip plonjează în trecutul familial, reconstituie întâmplări de altădată, din tinereţe, gesturi şi atitudini contrariante ale bărbatului care, deşi şi-a iubit soţia şi copiii, i-a terorizat cu exigenţele şi spiritul său critic. Toate acestea recompun personalitatea puternică, inflexibilă a unui supravieţuitor, ale cărui virtuţi majore au fost autodisciplina, dârzenia şi perseverenţa: „Tata avea o personalitate mai dificilă, mai puţin seducătoare, dar şi mai puţin maleabilă: de altfel, una dintre activităţile în care practica cu cea mai mare rigoare refuzul de a gândi era să se opună cu tărie punctelor de vedere ce se îndepărtau chiar şi un pic de propriile prejudecăţi supreme”.

Paginile confesive sunt răvăşitoare. Iubirea intensă a fiului pentru părintele său este dublată de spaima de a-l pierde. În singurătate, mai ales în nopţile sfâşiate de presimţiri sumbre şi de insomnii, acesta se lasă pradă durerii, chiar dacă atunci când este în preajma lui rămâne stoic şi suportiv. Memorabilă este scena în care îi contemplă, zguduit de plâns, radiografiile cerebrale: „Faptul că eram singur îmi permitea şi să mă las în voia emoţiilor, fără să afişez o mască bărbătoasă, matură sau filosofică. Fiind singur, când îmi venea să plâng, plângeam şi nicicând nu mi-a venit mai abitir decât atunci când am scos din plic setul de radiografii ale creierului său – iar asta nu pentru că puteam să identific deja tumoarea ce-i invada creierul, ci pur şi simplu pentru că tocmai creierul lui, creierul tatălui meu, era cel care-l făcea să gândească în felul acela direct, să vorbească cu emfaza aia a lui, să fie atât de emotiv, să ia decizii într-un mod atât de impulsiv”.

Confruntarea cu sfârşitul inevitabil al tatălui reprezintă şi un proces de autocunoaştere, de introspecţie şi de asumare a propriilor limite. Atunci când bătrânul îi arată testamentul pe care-l redactase, respectându-i dorinţa de a renunţa la moştenire în favoarea fratelui său, are o reacţie neprevăzută. Se simte rănit, trădat, repudiat, ar vrea să revendice ceea ce i se cuvine, îl mistuie regretul de a nu beneficia de nimic din economiile de-o viaţă ale lui Herman Roth. Generozitatea de care a dat dovadă altădată i se pare de neînţeles: „Spre marea mea consternare, stând alături de el, aplecat deasupra testamentului său final, am descoperit că-mi doream partea mea din acel surplus financiar care, împotriva tuturor aşteptărilor, fusese acumulat de-a lungul vieţii de tatăl ăsta al meu încăpăţânat şi de neclintit. Voiam banii pentru că erau banii lui, iar eu eram fiul lui şi aveam dreptul la partea mea, şi-i voiam pentru că erau, dacă nu o bucată autentică din cârca lui bătucită de muncă, un soi de întrupare a tot ceea ce biruise şi a greutăţilor cărora le supravieţuise”.

Proba cea mai înaltă a iubirii filiale este regăsită în scena răvăşitoare în care îşi descoperă tatăl prăbuşit în propriile fecale. Îl spală şi îl îmbracă cu grijă şi compasiune, apoi curăţă totul, baia şi holul, învingându-şi repulsia. Şterge toate urmele dejecţiilor, pentru a proteja demnitatea omului umilit de boală şi de bătrâneţe. Rolurile celor doi se răstoarnă, se inversează. Philip îşi veghează şi îşi îngrijeşte cu tandreţe părintele vulnerabil, transformat, sub efectul tumorii cerebrale, într-o „epavă firavă”, într-un copil neajutorat care, la un moment dat, mărturiseşte: „ – Philip are grijă de mine ca o mamă”.

Confesiunea dobândeşte intensitate dramatică, atunci când dezvăluie episodul în care fiul îşi însoţeşte tatăl muribund, transportat pe o targă. Cutremurate, gesturile lui nu mai pot să protejeze şi să salveze, ci doar să mângâie: „Moartea e oribilă, iar tata murea. L-am ţinut de mână, care măcar se simţea la atingere ca şi cum ar fi fost mâna lui; i-am mângâiat fruntea, care măcar arăta ca fruntea lui; şi i-am spus tot felul de lucruri pe care nu le mai putea înţelege. Din fericire, nimic din ce i-am spus în dimineaţa aceea nu-i era necunoscut”.

În semn de omagiu suprem, înainte de a-l înmormânta, Philip hotărăşte să-şi înveşmânteze părintele în giulgiul strămoşilor săi evrei, într-unul dintre şalurile de rugăciune pe care bătrânul le păstrase, contrar obiceiului său de a se debarasa de orice obiect cu valoare sentimentală. Hotărârea aceasta pare nelalocul ei, chiar absurdă, deoarece Herman Roth nu a fost religios, ci foarte teluric şi pragmatic, „bine înşurubat în viaţa de zi cu zi”. La şase săptămâni de la moarte i se arată în vis şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de această alegere inadecvată.

Cartea lui Philip Roth, plămădită din dragoste şi recunoştinţă, „în tot timpul cât el fusese bolnav şi pe moarte”, reprezintă, asemenea giulgiului în care l-a învelit pentru eternitate, o glorificare a tatălui, al cărui patrimoniu, de natură spirituală şi afectivă, fiul îl va purta în fiinţa lui de suflet şi sânge, pentru totdeauna. Această moştenire este transpusă în cuvinte, din care izvorăsc, rând pe rând, suferinţa şi plânsul, dar şi lumina şi duioşia celui care rămâne orfan.

© 2007 Revista Ramuri