În romanul Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, Ismail Kadare reconstituie un episod din biografia scriitorului rus, de interes istoric şi cultural. Puternic angajat în slujba adevărului, extrem de atent la detalii şi nuanţe, autorul analizează, cu fineţe psihologică, toate cele treisprezece versiuni ale celebrei conversaţii dintre tiran şi artist. Această investigaţie minuţioasă pe care o întreprinde îl provoacă să mediteaze asupra relaţiei dintre dictatură şi literatură/ artă.

Din confesiunea auctorială reiese faptul că preocuparea de a descifra misterul celor câteva minute ale discuţiei telefonice din vara lui 1934, dintre Stalin şi Boris Pasternak, s-a înfiripat pe vremea când era student la Institutul Gorki din Moscova. A auzit pentru prima dată despre aceasta în timpul mitingului de protest împotriva celui căruia i s-a acordat premiul Nobel. Atunci, Pasternak era culpabilizat şi demonizat, iar reactualizarea scandalului provocat de răspunsul pe care i l-a dat lui Stalin, referitor la poetul Osip Mandelştam, le-a prilejuit detractorilor un motiv în plus să-l acuze de trădare şi laşitate.

Deşi confratele său a fost arestat şi aruncat în închisoare pentru că a îndrăznit să-l parodieze pe dictator, într-un poem, Pasternak nu l-a apărat. Dimpotrivă, când Stalin l-a întrebat ce crede despre acesta şi dacă a fost prezent atunci când şi-a lecturat versurile, a evitat un răspuns clar. A afirmat, evaziv, că îl preţuieşte, deşi aparţin unor curente literare absolut diferite. Atitudinea sa lipsită de curaj a provocat multe judecăţi de valoare morală la adresa lui, deloc favorabile. După ce a publicat romanul Doctor Jivago, clandestin, în străinătate, şi, mai ales, după ce a beneficiat de recunoaştere internaţională, graţie onorantei distincţii acordate de Academia suedeză, în Rusia a fost declanşată o campanie de presă mârşavă împotriva lui, cu scopul de a-l defăima şi de a-l decredibiliza.

Kadare mărturiseşte că, atunci, a simţit o „legătură enigmatică” cu Pasternak, care, în loc să se estompeze, s-a amplificat, de-a lungul timpului. Recunoaşte că a fost obsedat de acea controversată convorbire şi că s-a simţit dator să afle adevărul, mai ales după ce a avut acces la documentele arhivistice, la textul propriu-zis al dialogului telefonic, dar şi la mărturiile celor apropiaţi (soţia – Zinaida Nikolaevna, amanta – Olga Ivinskaia) sau mai puţin apropiaţi (Anna Ahmatova, soţia lui Mandelştam, filosoful, istoricul şi diplomatul britanic – Isaiah Berlin). A analizat versiunile, întorcându-le pe toate feţele. În funcţie de implicarea sau neutralitatea martorilor, unele dintre variante s-au dovedit asemănătoare, altele complementare sau chiar contradictorii. Căutarea adevărului prin hăţişul de informaţii şi interpretări a fost un demers captivant, dar dificil. Dincolo de toate, importantă rămâne oglindirea pendulărilor lui Pasternak între frică, umilinţă şi remuşcare. Trăirile dramatice ale scriitorului, confruntat cu brutalitatea tiranului, reflectă consecinţele terorii.

Pe măsură ce investighează „cazul” Pasternak, Ismail Kadare are revelaţia unei similarităţi destinale. Când a fost nominalizat la Premiul Nobel, a devenit „inamicul numărul unu al Tiranei” şi a fost constrâns să conştientizeze consecinţele dramatice ale marginalizării, denigrării şi persecuţiei publice: „Să fii pe lista Premiului Nobel însemna să fii damnat de către jumătatea lui periculoasă. Am avut ocazia să trăiesc lovitura lui ucigătoare, de care el a scăpat prin moarte”.

În Albania, atmosfera era sumbră, teroarea şi cenzura statului comunist deveniseră greu suportabile, literatura era subjugată politicului. Identificarea cu scriitorul rus era inevitabilă, de vreme ce şi împotriva lui s-au aliat forţele ostile libertăţii de gândire şi expresie: „Tu, singur, faţă în faţă cu ţara ta, care te suduie şi te batjocoreşte în faţă, cu un amestec de ură şi iubire. Trimite înapoi premiul acela blestemat, urlau studenţii, gravidele, minerii de la Tepelana”.

Discursul confesiv relevă conştiinţa apartenenţei la aceeaşi familie spirituală. Solidaritatea, empatia, responsabilitatea derivă din acestă asumare a înrudirii artistice: „Nu doar că nu mă aflam întâmplător în povestea aceea, dar eram mai implicat ca oricine în ea. Era mai mult ca într-o relaţie de rudenie. Acolo, la Perelkino, la parterul acelei dacea, întins pe patul îngust studenţesc, îşi dădea sufletul, ucis de Premiul Nobel, Boris Pasternak. După mai mult de jumătate de secol de când i se acorda, poetul rus era prima victimă a premiului. Bocit ca nimeni altul de cei apropiaţi, de Zinaida Nikolaevna, de necunoscuţi, de iubită”.

Condiţia de victimă tragică a lui Boris Pasternak îl determină pe Ismail Kadare să reflecteze asupra propriului statut de prizonier în lagărul comunist. Dacă cel dintâi a fost constrâns să renunţe la Premiul Nobel, sub presiunea ameninţărilor, celălalt, după ce a fost nominalizat pe lista candidaţilor, a fost chinuit de dileme morale şi de proiecţii terifiante. Ştia că va trebui să plătească un tribut pentru acest privilegiu, asemenea confratelui său. Anxietăţile sale erau cu atât mai justificate, cu cât romanul inspirat de perioada moscovită urma să treacă proba teribilă a cenzurii. La o analiză atentă, acesta recompunea, indirect, imaginea Albaniei comuniste, deşi radiografia aspecte ale dictaturii staliniste. Lumile se suprapuneau, deveneau identice: „Toată tristeţea Moscovei, cu turnătorii şi cercurile infernului, cu epidemia de holeră descrisă în amănunt în ultimele pagini, o regăseam acum la Tirana”.

Cartea lui Kadare, Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, este o meditaţie pe tema curajului şi a fragilităţii artistului în raport cu puterea dictatorială. În ciuda forţei sale creatoare şi reflexive, prin care se ridică deasupra „terorii istoriei”, fiinţa umană se clatină în faţa totalitarismului, a abuzurilor politice şi a terorii, rămâne „o trestie gânditoare”.