Romanul de debut al scriitoarei Shelley Read, Viaţa ca un râu, este structurat într-o confesiune captivantă şi învolburat-lirică despre înflorirea fiinţei adolescentine prin miracolul primei iubiri, despre maturizare, suferinţă, destrămare şi renaştere.

Povestea Victoriei Nash începe în ziua întâlnirii cu Wil, străinul misterios care îi trezeşte la viaţă feminitatea, afectivitatea şi senzualitatea. Protagonista descrie cu tandreţe şi delicateţe ceea ce trăieşte, mărturisindu-şi uimirea de a fi descoperit un nou continent sufletesc: „Nu-mi dădeam încă seama ce hartă nouă se despăturea înlăuntrul meu, dar ştiam că o altă fată se întorcea acasă. Mă simţeam cum trebuie să se fi simţit exploratorii despre care învăţasem la şcoală când zăreau un ţărm misterios din largul noianului de ape. Ajunsă fără veste Magellanul sufletului meu, nu ştiam încă ce descoperisem”. În braţele lui Wil, tânăra de şaptesprezece ani se metamorfozează într-o persoană necunoscută, devine femeia care îşi asumă riscurile unei iubiri clandestine, interzise într-o comunitate devorată de prejudecăţi morale şi sociale: „Eram frumoasă, dezirabilă, ba chiar niţel primejdioasă, plecasem de-acasă peste noapte, eram o femeie care făcea alegeri şi îşi asuma riscuri, mai degrabă decât o fătucă sfioasă şi ascultătoare”.

Îndrăgostindu-se, viaţa Victoriei se revarsă dincolo de albia obişnuită, asemenea unui râu tumultuos: „O singură aversă vijelioasă poate eroda malurile şi schimba cursul unui rău, după cum o unică împrejurare din viaţa unei fete poate şterge tot ce a fost”. Adolescenta orfană de mamă, cuminte, respectuoasă şi temătoare, care preluase prematur responsabilităţile casnice, este constrânsă să ducă o existenţă dublă, să-şi ascundă şi să-şi protejeze dragostea. Care-i va fi sfâşiată de ura celorlalţi. Incapabili să accepte alteritatea lui Wil, condiţia lui de indian, aceştia îi atribuie fărădelegi imaginare, pun pe capul lui o recompensă, îl vânează ca pe un animal periculos. Cei mai încrâncenaţi duşmani ai tânărului sunt fratele fetei şi un prieten al acestuia. Ei îl vor omorî, cu barbarie, în Canionul Negru.

Mistuită de pierderea iubitului, femeia este cuprinsă de o disperare fără margini. Îşi părăseşte familia şi se refugiază într-o colibă montană, pentru a-şi salva pruncul din pântece. Aici, în singurătate şi sălbăticie, învaţă lecţia dură a supravieţuirii. În ciuda condiţiilor aspre şi ostile, luptă pentru viaţa copilului său, trăieşte şi se bucură pentru el. Descoperă miracolul maternităţii şi vibrează în faţa frumuseţii răvăşitoare a naturii.

Când energia i se diminuează, coboară în vale, printre oamenii care au rănit-o, dar nu se întoarce acasă cu fiul său sugar. Pentru el, caută o soluţie salvatoare. Cu inima sfâşiată, îl lasă în maşina unei familii tinere, cu un prunc de aproximativ aceeaşi vârstă, după ce, o vreme, o priveşte empatic pe femeia străină care alăptează. Simte că aceasta are toate atributele unei mame devotate şi decide să i-l încredinţeze.

Când se întoarce în casa natală, îşi regăseşte părintele bolnav şi află că fratele său, suspect de crimă, şi-a pierdut urma. Bântuită de amintiri şi regrete, se dedică muncii în livada de piersici. Când autorităţile hotărăsc să construiască un lac de acumulare şi să inunde Iola, nu ezită să vândă totul şi să părăsească spaţiul suferinţei, să se elibereze de povara trecutului, să dobândească liniştea şi iertarea. Să înceapă o viaţă nouă. Salvarea personală nu ar fi fost deplină, dacă nu ar fi reuşit să transplanteze pomii fructiferi – moştenirea cea mai preţioasă a familiei Nash – în pământul cel nou. Pentru a pune în practică acest plan nebunesc, apelează la ajutorul unui botanist celebru, a unui savant.

Peste timp, măcinată de dor şi remuşcări, se întoarce în locul unde şi-a abandonat Copilul Albastru şi, în acel luminiş, îşi jeleşte pierderea. Aici, ridică un fel de monument omagial, „un altar pe care să ofer un prinos de binecuvântare, de ziua naşterii fiului meu”. Anual, revine pentru a adăuga câte o piatră în cercul vieţii acestuia, pentru a-l celebra. După şaptesprezece ani, primeşte un semn. O piatră rotundă, perfectă, asemenea piersicii pe care altădată o primise în dar de la cealaltă femeie. Ulterior, găseşte aici nişte însemnări diaristice, scrise de mama adoptivă, în care este relatată povestea lui Lukas, fiul ei pierdut.

Confesiunea Victoriei relevă o puternică nevoie interioară de a înţelege ce a însemnat călătoria ei prin timp, cum au purtat-o şi au modelat-o apele râului numit viaţă. De aceea, până să dobândească puterea şi curajul de a-şi căuta băiatul, meditează pe marginea destinului, întoarce pe toate feţele întâmplările propriei existenţe: „Cursul contra obstacolelor nu era întreaga mea poveste. Fiindcă, la fel ca râul, adunasem pe cale toate crâmpeiele care mă legau de tot restul, şi asta mă adusese acolo, cu pământ din pădure strâns în pumni şi o inimă care învăţa încă să nu se teamă de ea însăşi. Mă modelaseră oamenii dragi – familia şi dragostea pierdute; prieteniile, chiar dacă puţine; orice făptură pe care o întâlnisem pe drum, fiecare picur de ploaie şi fulg de zăpadă care-mi alesese umărul, toate locurile pe care-mi lăsasem palmele şi capul şi orice pârâu precum cel din faţa mea rostogolindu-se pe vale...”.

Scena în care protagonista îşi regăseşte fiul, după douăzeci şi şase de ani, e înduioşătoare. Emoţia mistuitoare a celor doi este prezentată cu fineţe, fără patetisme inutile, aşa cum a fost redată şi recunoştinţa exprimată faţă de cealaltă mamă: „L-am văzut atunci nu ca pe o icoană a lui Wil sau a mea, ci ca pe el însuşi, cu postura solidă de ostaş şi linia surprinzător de alungită a mandibulei. Nu mai era nicidecum un băiat, ci un bărbat care ştia ce înseamnă pierderea, singurătatea şi războiul... [...] Fiul meu a păşit spre mine, eu spre el, amândoi încredinţaţi că faţa pământului ne va ţine cât ne vom croi drum pe malul pietros”.

Istoria dramatică a Victoriei oglindeşte forţa fragilă a feminităţii, victimizate de mentalitatea patriarhală şi de violenţa zdrobitoare a rasismului, prezente într-o comunitate rurală din Iola, Colorado, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Lupta ei pentru supravieţuire şi pentru libertate individuală emană frumuseţe şi lumină, dincolo de stoicismul cu care îşi înfruntă soarta.

Naraţiunea fluidă, reflexivă şi lirică din Viaţa ca un râu întreţine o anume bucurie a lecturii. Curgerea ei, când mătăsoasă şi caldă, când năvalnică şi necruţătoare, te cucereşte iremediabil, cu atât mai mult, cu cât în fiecare dintre noi se ascunde un îndrăgostit de iluzia şi de magia poveştii.