Proza distopică intitulată metaforic Vânturile a fost scrisă de Mario Vargas Llosa în 2020, la optzeci şi patru de ani, şi a fost publicată simultan în mai multe limbi, în toamna lui 2021. Ediţia în limba română beneficiază de traducerea remarcabilă a Tudorei Şandru-Mehedinţi. Cartea relevă interesul pregnant al scriitorului, manifestat şi în unele dintre volumele anterioare, faţă de „degradarea lumii sub presiunea forţelor aşa-numit progresiste, dominate de superficialitate şi iresponsabilitate”, avertizează Mircea Mihăieş în erudita sa prefaţă.

Structural, textul se constituie într-o confesiune analitică, în care regăsim atât radiografia societăţii occidentale, cât şi rechizitoriul necruţător la adresa acesteia. Scenariul narativ este proiectat într-un Madrid al viitorului. Protagonistul, fără îndoială un alter ego al autorului, observator lucid şi critic al timpului în care trăieşte, deplânge degradarea culturii umaniste, a valorilor tradiţionale. Reflecţiile sale sumbre şi amare demască tarele lumii actuale, radical tehnologizate şi pragmatice, excesiv consumeriste, din care au dispărut arta autentică, bucuria contemplaţiei, a imaginaţiei şi a creaţiei, credinţa, libertatea de a gândi şi de a acţiona pe cont propriu.

Aflat la o vârstă centenară, fostul jurnalist constată că, în ciuda progreselor făcute de medicină (care au determinat prelungirea vieţii, prin tratarea unor maladii cumplite, precum cancerul), fiinţa umană s-a alienat, şi-a pierdut reperele. Acestea au fost spulberate de vânturile derivei morale, ale dezumanizării. Dovadă rămâne apetitul semenilor, mereu nestăvilit, pentru violenţă şi războaie, în ciuda evoluţiei ştiinţifice.

Viziunea proiectată de protagonist este neagră, satirică şi moralizatoare. El este un martor îndurerat al regresului înregistrat pe toate palierele existenţiale: social, politic şi cultural. Discursul său înregistrează atât procesul dramatic al distrugerii civilizaţionale, cât şi pe cel al erodării propriului organism, ale cărui reacţii fiziologice nu le mai poate controla: „am tras unul dintre vânturile intempestive care mă asaltează în ultima vreme frecvent”.

Cetăţean responsabil, bătrânul participă la o acţiune de protest împotriva închiderii cinematografelor, simboluri ale unei culturi muribunde, alături de teatre, muzee, biblioteci, librării, instituţii pe cale de dispariţie. După ce se termină evenimentul, constată că a uitat drumul spre casă. De fapt, este lovit de amnezie şi, o zi întreagă, rătăceşte prin labirintul urban al Madridului. Copleşit de ceea ce i se întâmplă, trage vânturi în neştire, defechează pe el, se panichează, se autoironizează, monologhează permanent, cu luciditate. Polemizează mental cu Osario, singurul prieten care i-a mai rămas. Fost profesor de filosofie, acesta este dublul său oximoronic, „optimistul de serviciu”, un spirit progresist şi relativist, în timp ce el rămâne un incurabil pesimist, un „iredentist conservator”, fidel valorilor care l-au modelat.

Conştient de iminenta prăbuşire a vechii lumi, personajul incriminează anomaliile prezentului. În confesiunile sale, analizează probleme grave, printre care şi pierderea libertăţii individuale într-un regim caracterizat prin „minciună sistematică”, într-o „societate de automate”. Este convins că incultura a făcut posibilă manipularea cetăţenilor, transformarea lor în „nişte sclavi mai mult sau mai puţin fericiţi şi mulţumiţi cu soarta” lor.

Referitor la distrugerea credinţei, concluzia sa este că a fost generată de acelaşi fenomen al decadenţei postmoderne, dar şi de procesul desacralizării, al flexibilizării principiilor religioase din Biserica catolică, al pactizării ei cu viaţa cotidiană: „Biserica şi-a pierdut misterul, căci seamănă cu partidele politice în care nu mai crede nimeni, cu frăţiile universitare sau cu cluburile de futbol”.Neîncrederea în preoţi, consideră naratorul, a lăsat loc unei „şleahte de şarlatani şi escroci”: vraci, şamani, ghicitori în palmă, prezicători, hipnotizatori. Critica la adresa contemporaneităţii devine tot mai acerbă: „Cu alte cuvinte, în momentele de cea mai elevată modernitate ştiinţifică şi tehnologică, ne întoarcem la păgânism, la vrăjitoria primitivă. La asta ne-a adus cultura timpului nostru”.

Beneficiile progresului tehnologic sunt puse sub semnul întrebării şi chiar contestate, de vreme ce au surpat temeliile civilizaţiei umaniste. Problematizările protagonistului atacă teme grave, precum inactualitatea, lipsa de sens a culturii clasice, într-o epocă a supremaţiei digitale, a superficialităţii şi a erodării gustului estetic: „Să fie oare adevărat că nu i-a mai rămas culturii nici o funcţie de îndeplinit în viaţa asta? Că raţiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginaţia, de a te face să trăieşti plăcerea frumuseţii, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sunt de nici un folos fiinţelor omeneşti de azi, pentru că ştiinţa şi tehnologia le pot substitui cu prisosinţă?”. Teoria lui Osario, potrivit căreia marii creatori ai timpului nostru au devenit „inginerii electronişti, programatorii informaticieni, marii specialişti în sunet şi în imagine şi profesioniştii Reţelei”, i se pare inacceptabilă, un atentat la tot ceea ce reprezintă arta, literatura autentice, opere ale minţii şi ale fanteziei umane, nicidecum ale inteligenţei artificiale, ale roboţilor şi laboratoarelor.

În această societate decăzută, din care a dispărut „orice formă de disidenţă şi de contestare”, singurii care se opun curentului general sunt „dezechilibraţii”, consideră protagonistul. Aceşti tineri s-au constituit într-o „frăţie” pacifistă şi iconoclastă, extinsă în toată lumea. Prin modul lor de viaţă atipic, prin „atitudinea dezinteresată, de puritate şi spiritualitate”, ei reacţionează împotriva „pragmatismului materialist universal”. Faţă de ei, bătrânul manifestă o oarecare simpatie şi speranţă, deşi nu este totalmente de acord cu tezele şi maniile lor.

Meditaţiile hiperlucide ale protagonistului nu sunt alterate de drama sa personală, care rămâne cumva în fundal. Amnezia individuală pare mai puţin gravă decât pierderea memoriei colective, maladie de care contemporanii nu sunt conştienţi. Nu naratorul şi-a pierdut identitatea şi reperele, ci lumea aceasta dezumanizată, metamorfozată într-un univers kafkian, în oglinda căreia nu se mai recunoaşte.

La capătul zilei, într-o stare fizică tot mai precară, regăseşte drumul spre casă şi, în intimitatea locuinţei sale, trăieşte un infarct, pe care mintea sa lucidă îl gestionează cu stoicism: „În fine, poate era cel mai bine aşa. Să te surprindă moartea în somn e un mod bun de a da colţul. Infirmierii o să constate că sunt mort şi o să-mi ducă trupul la columbarul din Madrid. Imediat, după inevitabila hârţogăraie, o să-l incinereze. Nu eram speriat, simţeam numai durerea. Simţeam că mă adânceam în ceva vâscos şi confuz, evident că nu era somnul, ci erau zorii, întâmpinarea morţii. Nu mă consola să-mi imaginez că, în doar câteva minute (secunde?), o să aflu dacă există Dumnezeu, dacă avem un suflet care să supravieţuiască acestei energii corporale care-mi mai ţinea inima bătând şi sângele curgându-mi prin vene sau dacă în viitor o să fie doar tăcere şi uitare, o lentă descompunere a organismului, până când limbile focului o să mistuie carnea asta murdară şi umedă care începea să putrezească deja când a fost arsă”.

Confesiunea bătrânului intelectual depune mărturie despre drama omului contemporan, damnat să-şi trăiască senectutea, boala şi moartea într-o singurătate sfâşietoare, într-o înstrăinare totală faţă de semeni. În discursul său eseistic sunt inserate nenumărate judecăţi de valoare asupra prezentului, adevărate rechizitorii împotriva alienării spiritului occidental.