În 1921, François-Henri Désérable a obţinut „Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze” pentru Stăpânul şi cuceritorul meu, un admirabil elogiu închinat iubirii. Într-un interviu, scriitorul a devoalat sursa de inspiraţie autobiografică a poveştii fascinante şi tumultuoase pe care a imaginat-o: „Am trăit cu pasiune o poveste de dragoste, raţiunea s-a predat, a depus armele, iar eu nu am putut scrie altceva pe acest subiect. Mi s-a părut necesar să încerc să reconstitui sentimentele care mă animaseră într-o ficţiune ce se învârte în jurul poeziei“.

Lirismul joacă un rol central în ţesătura cărţii, al cărei titlu provine din poemul Cântece pentru ea al lui Paul Verlaine: „E oare sensibil, sau e rău,/ Sufletul tău?/ Nu ştiu, dar mulţumesc pentru-a/ naturii trudă/ Că din sufletul tău a făcut stăpânul/ şi cuceritorul meu”. Protagonista, îndrăgostită de poezia lui Verlaine şi de cea a lui Rimbaud, trăieşte o aventură erotică în care reverberează, de o manieră spectaculoasă, versurile acestora. Vasco, amantul său, îşi exprimă dragostea în sonete, haikuuri şi elegii. Poezia curge firesc în viaţa celor doi, devine parte integrantă a pasiunii lor. În apele acesteia se vor scălda, fie cu bucurie, fie cu tristeţe şi disperare.

Scenariul epic are o dimensiune poliţistă, dar reconstituirea evenimentelor, a relaţiei adulterine se realizează din perspectiva unui martor afectiv, prieten şi confident al fiecăruia dintre partenerii de cuplu. Acesta alternează planurile temporale şi recompune itinerarul iubirii lor, de la cea dintâi întâlnire, adevărat coup de foudre pentru Vasco, până la dramaticul deznodământ. Rememorarea relevă un dublu discurs: unul oficial, construit în prezenţa judecătorului de instrucţie care-l interoghează, atunci când este acuzat de tentativă de omor, iar altul – intimist şi reflexiv, cu nuanţe melancolice, ironice sau amuzate.

Naratorul descrie incandescenţa sentimentelor, febra sexuală a celor doi amanţi, dar şi chinurile provocate de patima erotică. Fin psiholog, el analizează remuşcările, procesele de conştiinţă, sfâşierile sufleteşti ale fiinţei feminine, prinsă în capcana unui triunghi amoros: „Ea jefuia de bunăvoie singurul lucru pe care reuşise vreodată să-l construiască, acel edificiu un pic şubred numit familie; îi era ruşine, nu doar că făcea ceea ce făcea, ci mult mai rău, că era ceea ce era – infidelă, neloială, iresponsabilă; îşi blestema pretextele, duplicitatea, minciunile, cerbul din ea s-a ridicat în picioare, îl auzea boncăluind”.

Condiţia dilematică a Tinei, scindarea ei lăuntrică între nevoia de a-şi proteja iubirea liniştită şi solidă pentru Edgar, bărbatul cu care urma să se căsătorească, şi pasiunea devastator-obsesivă pentru Vasco este explorată cu minuţiozitate: „Ceea ce îşi dorea Tina, la ce aspira, era o viaţă calmă, tihnită, o viaţă fără minciuni şi fără confuzii sentimentale, şi totuşi îl iubea pe Vasco şi, pentru că-l iubea, continua să-l vadă, nu avea de ales, şi pentru a-l vedea, trebuia să-l mintă pe Edgar – şi nici aici nu avea de ales. Or ea îl iubea pe Edgar, nu cu o dragoste pasională, iraţională, ca aceea pe care o avea pentru Vasco, dar această iubire era solidă şi sigură, durabilă – şi apoi el era tatăl copiilor ei, iar copiii ei erau totul pentru ea”.

Pe de altă parte, sunt investigate stările antitetice trăite de Vasco, extazul şi agonia, convulsiile suferinţei lui. Lucid, el presimte mereu ameninţarea eşecului şi îşi exprimă frământările sufleteşti în poeme elegiace despre fragilizarea dragostei, despre pierdere, pustiire, tristeţe, regret. Semnificaţiile acestora sunt luminate, prin tehnica contrapunctului, de reflecţiile naratorului pe marginea versurilor citite: „mai devreme sau mai târziu Tina urma să-şi dea seama că este mai puţin complicat să fie fără el decât cu el, aşa că va ajunge să taie legăturile, aşa cum deja o făcuse şi mai înainte; şi de data asta, pentru totdeauna. Ar trece timpul, de care ea ar profita pentru a le devaloriza dragostea, pentru a o îngropa în străfundurile conştiinţei ei, pentru a o exila poate, pentru a ucide imaginea pe care o avea în ea despre el […]. Ce avea să rămână, deci, din această iubire care îi legase? Regret, nostalgie, amărăciune – faţă de ceea ce ar fi putut fi, faţă de ceea ce nu a fost, faţă de ceea ce a fost”.

Previzibil, povestea de iubire sfârşeşte dramatic. Edgar, viitorul soţ, află de trădarea Tinei şi devine tiranic, necruţător, o torturează emoţional, îl ameninţă pe Vasco cu bătaia. Femeia, copleşită de remuşcări, face alegerea raţională, asumă interdicţia de a-şi mai întâlni amantul, pentru a-şi salva familia. Pradă suferinţei de a fi abandonat, acesta nu-şi mai găseşte rostul. Îl mistuie gândul sinuciderii, dar nu e sincer şi onest până la capăt, consideră prietenul său, dezvăluind, cu ironie, mecanismele interioare ale disperării: „Şi-ar fi putut trage un glonţ în inimă, dar nu, i-a fost prea frică să nu rateze – asta a susţinut după aceea, dar vreţi părerea mea? Cred că, de fapt, i-a fost teamă că va reuşi. Cred că, în realitate, totul a fost o cacealma, o chemare, o ultimă somaţie adresată Tinei: prefăcându-se că renunţă definitiv la ea, el păstra, în adâncul lui, infima speranţă că ea se va întoarce”.

Vasco face gesturi nebuneşti, cumpără la o licitaţie, cu o sumă exorbitantă, pistolul lui Verlaine, cu care acesta a tras două gloanţe asupra lui Rimbaud, într-un puseu de gelozie. Obsedat să-şi recupereze iubita, încearcă să o răpească în ziua nunţii. Furios, Edgar îl atacă şi, în legitimă apărare fiind, adversarul său îl împuşcă, rănindu-l. Este arestat, iar revolverul şi caietul său cu poezii devin probe incriminatorii în dosarul acuzării. Pe baza acestor dovezi, judecătorul de instrucţie se străduieşte să descifreze mobilurile faptelor sale. În contextul dat, mărturia naratorului devine extrem de importantă.

Acesta îşi apără prietenul, îl dezvinovăţeşte, sperând să-i atenueze astfel pedeapsa. El avansează ideea că Vasco nu dorise decât „să facă un gest de pomină: să o răpească pe Tina în ziua nunţii. Un act nebunesc, disperat, al dracu’ de romantic şi demenţial de nebunesc, sau complet stupid”. Relatarea scenei în care amantul părăsit a apărut călare pe un măgar castrat, la ceremonia nupţială, este de un comic extraordinar. Ridicolul, derizoriul şi kitschul par să întineze piedestalul marii pasiuni.

Deznodământul poveştii amoroase este redat în registru umoristic, dar nota dramatică se resimte în empatia faţă de suferinţa lui Vasco, cel condamnat să trăiască fără Tina până la sfârşitul zilelor sale, permanent mistuit de amintirea ei solară, asemenea lui Verlaine, după moartea lui Rimbaud. Fără îndoială, cuvintele rostite de poetul francez i se potriveau şi lui, reflectează naratorul: „amintirea lui este un soare care arde în mine şi nu vrea să se stingă”.

François-Henri Désérable a reuşit performanţa de a fi scris un roman de dragoste de o autentică frumuseţe şi profunzime, în care se reflectă atât sublimul, cât şi tenebrele şi degradarea erosului. Prin virtuozitate stilistică, prin ironie şi umor, scriitorul a îndepărtat pericolul melodramei, mereu la pândă în circumstanţele prezentate, ale iubirii interzise.