Romanul tinerei scriitoare Irene Solŕ, Eu cânt şi muntele dansează, distins cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, este o scriitură polifonică, profund poetică şi muzicală, în care se reflectă frumuseţea complexă a creaţiei, alimentată de fuziunea dintre viaţă şi moarte, realitate şi legendă, natură şi oameni, destin şi iubire.

Ţesătura narativă, stranie şi fascinantă, dezvăluie tragedia unei familii din Pirineii catalani, tragedie care declanşează vocile muntelui: umane, animaliere şi vegetale. Poveştile dramatice ale oamenilor se amestecă cu cele ale fenomenelor naturii (muntele, norii), ale unor femei condamnate de Inchiziţie, în Evul Mediu, pentru vrăjitorie, ale unor ştime sau ale unor necuvântătoare (căpriorul, câinele, ursul, ciupercile). Realul şi fantasticul, prezentul şi trecutul dialoghează permanent. Graniţele dintre lumea de aici şi cea de dincolo sunt dinamitate şi estompate.

Moartea tânărului Domenec, ucis de trăsnetul furios şi „rapid ca un şarpe”, declanşează confesiunea norilor „cu burţile pline. Dureros de pline. Doldora de apă neagră şi rece, de fulgere şi de tunete”. În această mărturisire se oglindesc inocenţa şi cruzimea stihială a naturii: „Nu prea aveau motiv să se plângă, că nu aruncaserăm cu piatră, plouasem doar cât să omorâm un om şi-o mână de melci. Abia dacă vreun cuib şi nu inundasem nici un câmp”.

Ca o contravoce, se înfiripă cântecul de dragoste şi de suferinţă, jelania răscolitoare a lui Sio, văduva constrânsă să-şi crească singură cei doi copii mici, să poarte întreaga povară a gospodăriei: „Aruncă-ţi bucuria. Aruncă-ţi sufletul şi îmbrăţişările şi săruturile şi patul de nevastă. N-ai încotro. Şi-acum scoală-te şi priveşte în dimineaţa asta atât de senină, atât de albastră. Şi du-te-n bucătărie şi bagă ceva-n gură, pe urmă într-a copiilor, pe urmă într-a bătrânului, pe urmă într-a vacilor şi viţeilor şi-a porcului şi-a găinilor şi-a câinelui. N-ai încotro. Până ce uiţi de toate, de atât neavut încotro”. Spovedania tinerei femei este sfâşiată de dorul celui absent. În ea curge năvalnic nostalgia acelui timp al iubirii în care a gustat mierea săruturilor şi a îmbrăţişărilor lui Domenec, iar frumuseţea ei strălucitoare a fost celebrată în poeziile lui naive, dar ardente.

Peste timp, moştenirea creatoare a tatălui a fost transferată fiului, Hilari. Printr-o tragică similitudine destinală cu părintele său, şi el a murit tânăr, ucis de prietenul său, Jaume, într-un accident de vânătoare. Cât a trăit, şi pentru el, poezia a reprezentat o zeitate căreia i s-a închinat cu evlavie. Muzica pură, liberă şi puternică a acesteia răsună, ca un ecou de neînfrânt, de dincolo de mormânt. Spiritul celui mort închină poeme celor vii şi elogiază splendoarea mirabilă a universului, în aspectele ei naturale şi fireşti: „Cânt râului îngheţat,/ tovarăş de suflet,/ ca o venă, ca o lacrimă,/ Cânt pădurii darnice, plină de peşti, ciuperci, iepuri,/ Cânt zilelor magnifice,/ brizei de vară, brizei de iarnă/ dimineţilor, înserărilor/ ploii mărunte, ploii furioase.[…]/ Eu cânt şi muntele dansează”.

Hilari se arată în visele surorii lui şi îi alină dorul. Cei doi deapănă amintiri din copilărie, cu duioşie. Mia păstrează în suflet prospeţimea fiinţei lui reale: „Era ca aerul dimineţii devreme. Răcoros şi fin şi plin de idei şi de dorinţe şi de posibil. Mereu ca aerul dimineţii. Niciodată ca aerul greu al după-amiezii”. Odată cu moartea fratelui, ea şi-a pierdut şi iubitul, pe Jaume. Durerea ei, amplificată, a rămas nevindecată. Ca şi cea a bărbatului, care, mistuit de remuşcări, nu a mai avut curajul să dea ochii cu ea, după ce l-a împuşcat, fără intenţie, pe Hilari. De aceea a părăsit satul montan şi s-a refugiat cât mai departe de locul natal. După douăzeci şi cinci de ani, s-a întors acasă, îmbătrânit şi pustiit de suferinţă, ca o fantomă. Ca să poată trăi de-adevăratelea, avea nevoie de iertarea femeii pe care n-a încetat să o iubească. Şi iertarea a venit, poticnită, tardivă, dar vindecătoare.

Chiar dacă a fost martorul acestor poveşti sfâşietoare, muntele, superior şi dispreţuitor, rămâne insensibil la tragedia umană. Refuză să exprime o opinie despre cele întâmplate. Obsedat de propria geneză, frisonat de clocotul adâncurilor, el revendică somnul şi liniştea. Glasul lui îngăduitor, dar ameninţător, totuşi, avertizează că oricând pământul se poate cutremura, că nimic nu durează prea mult, nici bucuria, nici nefericirea, nici sentimentul de siguranţă, nici calamitatea: „Veniţi aici, veniţi, c-o să vă las o bucată din spinarea mea, să vă ridicaţi o casă./ Dar nu mă faceţi să mai spun vreo vorbă. Linişte. Destul./ Nu mă faceţi să spun că atunci când veţi fi înfipt în mine rădăcini adânci, când adăpostul vă va fi fost primitor, credincios şi sigur,când veţi fi sorbit apa mea proaspătă, când veţi fi închis ochii, când veţi fi pus nume copiilor voştri. Atunci, va răsuna din nou bubuitul de-o violenţă oarbă, care-i mult mai vechi decât mine, mult mai infinit decât mine, mult mai puţin milos decât mine. Şi va pune în mişcare noi forţe”.

Magică, lirică şi solară, scriitura Irenei Solŕ reprezintă un imn închinat frumuseţii inepuizabile a vieţii, care triumfă, dincolo de cruzime, disperare şi moarte. Cântecul acestei frumuseţi se întrupează în vocile oamenilor şi ale animalelor care locuiesc în Munţii Pirinei. Ale celor patru femei din altă lume, vesele şi jucăuşe, care ajută la moşit şi cutreieră pădurile, adunând ciuperci şi fructe de pădure. Voci ale conştiinţei cosmice a naturii, care se întrepătrund, coexistă, se succed, foşnitoare, mătăsoase, misterioase sau înspăimântătoare, precum cea a ursului răzbunător. Autoarea ştie să le asculte, să le surprindă şi să le transcrie timbrul personal, unicitatea. Universul întreg, cu multiplele lui înfăţişări, reale şi imaginare, se reflectă în această seducătoare polifonie narativă. Bogăţia atemporală a existenţei este receptată şi interpretată, din perspective multiple, de fiinţe pământene şi de spirite invizibile. Istoriile lor, adesea fabuloase, „ţâşnesc ca artificiile” în paginile cărţii, iar lumina pe care o răspândesc te lasă să întrezăreşti ceva din taina infinită în care trăim.