Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Puterea vindecătoare a dragostei

        de Viorica Gligor

În romanul Simon, Narine Abgarian nu mai păstrează formula realismului magic, cultivată în Din cer au căzut trei mere, dar schimbarea viziunii narative nu diminuează frumuseţea acestei cărţi, care debutează în registru realist-burlesc, cu secvenţa unui priveghi dintr-un orăşel armean. Răposatul soţ al Melaniei Ainanţ, decedat la şaptezeci şi nouă de ani, a reuşit, după moarte, să le adune în jurul lui pe fostele iubite, „gătite ca pentru slujba de Paşti”. Bărbatul se bucurase din plin de viaţă şi, în ciuda mentalităţii patriarhale din Berd, şi-a permis multe aventuri amoroase: „iubea femeile – până la istovire şi uitare de sine –, se lăsa fermecat cu entuziasm, era gelos şi le idolatriza, iar la sfârşitul relaţiei le dăruia câte-o podoabă ieftină, dar frumoasă”.

La înmormântare, femeile l-au comemorat în felul lor, etalând ceea ce a rămas din farmecele de altădată: fie un „parfum insuportabil de dulceag”, fie o vestimentaţie stridentă şi inadecvată, fie un şirag de perle false. Melania şi-a învins iritarea şi le-a cinstit cu vin roşu, „plin şi catifelat, ca un nectar de fructe” şi, sub influenţa acestui „elixir al nemuririi”, limbile s-au dezlegat, inhibiţiile şi animozităţile s-au diminuat. Ca la o şezătoare, din taclalele lor nu au lipsit nici bârfele, nici confesiunile despre salvarea pe care Simon a adus-o în viaţa dramatică a fiecăreia.

Poveştile feminine au dezvăluit un adevăr incontestabil: cel pe care l-au iubit a fost generos şi tandru, capabil să vindece răni şi vulnerabilităţi, să vadă frumuseţea dincolo de aparenţe, să dăruiască bucurie şi speranţă. Portretul lui psihologic se compune din piesele de puzzle ale acestor existenţe devoalate. Fiecare dintre fostele amante a fost marcată, într-o manieră providenţială, de întâlnirea cu Simon şi a mărturisit ce a însemnat, pentru sufletul ei, acest neobosit risipitor. Niciuna dintre istoriile prezentate nu a fost cruţată de suferinţă, tristeţe şi deznădejde.

Susanna, tânăra de o frumuseţe nepământeană, de care Simon a fost atât de îndrăgostit, încât visa să o ia de nevastă, să-i facă trei copii, să trăiască fericiţi până la o sută de ani şi să moară în aceeaşi zi, a avut o soartă nefastă. După o copilărie traumatizată de o bunică plină de răutate şi ură, chiar în ziua festivităţii de absolvire a liceului, a fost răpită şi violată de Karo. Dragostea lui Simon n-a fost suficient de puternică pentru a rezista acestei teribile încercări. Învins de propria laşitate, după o vreme, s-a căsătorit cu Melania, prietena Susannei, pe care a înşelat-o fără remuşcări. Peste şase ani, el s-a întors la Susanna, într-un moment de mare cumpănă a vieţii ei. Se despărţise de cel care i-a frânt destinul şi i-a devenit soţ, după ce s-a răzbunat şi i-a transformat zilele într-un calvar. Când i-a murit fratele, singura fiinţă care simţea că a iubit-o din tot sufletul, s-a prăbuşit într-o disperare neagră, măcinată de insomnii. Atunci, a reapărut Simon, cu tandreţea lui tămăduitoare. Alături de el, şi-a recâştigat liniştea, somnul şi bucuria de a trăi: „Simon nu doar i-a încălzit sufletul. El avea acea rară calitate reconfortantă, proprie numai copiilor şi bătrânilor: în prezenţa lui fantomele trecutului se îndepărtau în mod ciudat, şi, uneori, e de ajuns o singură atingere a lui ca inima să i se liniştească şi grijile să le împrăştie”. Dragostea celor doi, deşi intensă, nu a dăinuit. Conştientă că acolo nu avea niciun viitor, Susanna a părăsit spaţiul natal, sfâşiindu-i inima lui Simion.

Cu Sofia Sev-Muşeganţ, măritată„dintr-un capriciu stupid”, din dorinţa de „a se fandosi într-o rochie frumoasă de mireas㔠a trăit „o idilă scânteietoare, incredibil de fericită”, care a durat trei luni. Aventura lor pasională a fost prinsă într-un „vârtej orbitor al sentimentelor”, în care nu existau nici îndoieli, nici regrete. Se bucurau de fiecare clipă prezentă în care reuşeau să fie împreună. Graţie lui, femeia a descoperit despre sine „lucruri pe care nu le-ar fi aflat niciodată dacă i-ar fi rămas credincioasă lui Beniamin”. Înainte de a-l cunoaşte, credea că soţul este jumătatea ei fizică şi spirituală, dar faptul de a se fi dăruit cu atâta lejeritate celuilalt bărbat îi semănase în suflet îndoiala: „dacă explicaţia faptului că alesese atât de uşor, practic fără nici cel mai mic efort, cheia spre codul sentimental al încă unui bărbat era că principalul ei talent e ştiinţa de a iubi? Şi că nu era vorba despre potrivirea providenţială cu soţul ei, ci despre faptul că ştie din intuiţie să audă diapazonul trupului oricărui bărbat şi, intrând în consonanţă cu el, să fie la unison?”. Simon i-a dăruit Sofiei ceea ce nu i-a fost dat în cei şapte ani de viaţă conjugală. A rămas însărcinată şi, în ciuda riscului de a-l pierde pe Beniamin, a păstrat copilul, cu recunoştinţă, convinsă că n-ar fi putut naşte niciodată, dacă în viaţa ei nu ar fi apărut acest bărbat. Presimţea că şi soţul ei ştia asta: „şi gândul îi umplea inima de o bucurie timidă. Stătea aşa, cu privirile rătăcindu-i prin cameră, fără a-i recunoaşte contururile, se juca cu mărgelele rotunde, cu luciri de sidef şi surâdea amintirilor. Iar chipul ei, brusc mai tânăr şi mai frumos, radia de o blândă lumină interioară”.

Relaţia cu Silvia, care a durat un an şi jumătate, a fost cea mai lungă aventură a lui Simon. Femeia a cunoscut ravagiile suferinţei afective, dar şi descalificarea socială. A fost închisă într-un spital de psihiatrie de propriul soţ, după ce a fost despărţită de fiica abia născută. Soarta ei dramatică a fost răzbunată de tandreţea lui Simon. Însăşi Melania, nevasta trădată, se simţea jenată şi culpabilă, după ce a făcut scandal la serviciul unde lucra rivala sa. Ştia şi ea, asemenea berdenilor, care „n-o judecau şi n-o bârfeau”, că Silvia merita „fărâma ei de bucurie femeiască”, de aceea păcatul îi era iertat.

Eliza a apărut în viaţa lui Simon când se hotărâse să renunţe la amantlâcuri, dar „sufletul nu i se resemna cu perspectiva ascezei”. Măritată cu Tigran, îndrăgostit de o femeie cu doisprezece ani mai în vârstă, ea a avut parte de un mariaj profund nefericit, în care se simţea neiubită şi desconsiderată. Apariţia lui Simon în viaţa ei chinuită a fost o mare mângâiere. El i-a vindecat rănile, neîncrederea în propria feminitate. Ea, cea mereu umilită de soţ, şi-a redobândit respectul de sine, şi-a recâştigat identitatea, a învăţat să se accepte şi să se iubească: „A învăţat multe de la el. Să fie ea însăşi. Să nu se teamă de nimic. Să se dăruiască şi să se iubească. Să nu se ruşineze cu propriul trup, ci să-l accepte şi să-l preţuiască cu toate schimbările aduse de vârstă, cu care se împacă greu orice femeie”. Lui Simon, întâlnirea cu vocea divină a Elizei, coborâtă parcă din ceruri, „i-a răsturnat lumea cu susul în jos. A devenit conştient pentru prima dată de vremelnicia şi nimicnicia propriei fiinţe. Pentru prima dată s-a simţit nu numai muritor, ci absolut inutil”. Femeia devenise „cea mai neaşteptată şi mai duioasă iubire a lui”, iar amintirea ei „avea să-i încălzească sufletul până la sfârşitul zilelor”.

Toate aceste poveşti tulburătoare au în comun faptul că protagoniştii trăiesc dragostea cu intensitate şi bucurie, fără remuşcări sau contorsionări lăuntrice. Prezenţa magică a Saşiei Vardanuş, „unul dintre nebunii aceia inofensivi care cu timpul devin o parte inseparabilă din viaţa oricărui orăşel şi al oricărui locuitor al acestuia”, îi urmăreşte şi îi veghează pretutindeni, ca un duh blând şi protector. Ea apare de nicăieri, în momente drastice ale vieţii lor, mereu disponibilă să le aline tristeţile şi suferinţele.

Prin Simon, Narine Abgarian a creat un personaj masculin seducător. Aparent un Don Juan provincial, fostul zidar le-a dăruit femeilor, cu generozitate, ceea ce le-a lipsit: iubire, încredere, speranţă, viaţă. Fără-ndoială, a fost un vindecător. Iubind, ca într-un joc luminos al oglindirilor şi al (auto)cunoaşterii, bărbatul a descoperit despre sine lucruri necunoscute, a învăţat să se înalţe deasupra realităţii prozaice şi cenuşii, salvându-se.

În ultimul capitol al romanului, naratorul împrumută perspectiva celui decedat. Vocea lui se aude de dincolo. Nemulţumit de propria înmormântare, dominată de „agitaţie, zgomot, multă suferinţă fără rost”, în timp ce pluteşte deasupra tuturor, mărturiseşte, cu luciditate şi (auto)ironie, ce au însemnat femeile din viaţa lui: „Dacă le asculţi, pe toate le-a salvat. De unde şi până unde a salvat el pe cineva? Pe el s-a salvat, cum a putut. Dacă n-ar fi fost ele – în fine, şi vreo alte zece relaţii trecătoare, fără însemnătate –, şi-ar fi pierdut minţile de tot. Aşa, datorită femeilor, a trăit. A plutit de la una la alta, ca de la un chei la altul”.

Înainte de a părăsi această lume, atinge, mângâietor, fruntea sau părul fostelor iubite, cu înduioşare. Sublimată, imaginea morţii este asociată mării dezlănţuite, care se ridică din fundul văii, până la ceruri, şi inundă totul. Dezlegat de firul din „fusul Nenumitei”, care îl mai ţinea prizonier acestei lumi, sufletul lui Simon zboară, călăuzit de mama sa, trece vămile, transformându-se în pulbere strălucitoare…

© 2007 Revista Ramuri