Ne vedem în august, ultima scriere a lui Gabriel Garcia Marquez, câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură, n-a fost destinată publicării. Totuşi, ea a văzut lumina tiparului postum, la zece ani de la moartea celebrului scriitor columbian şi împotriva voinţei acestuia. Cei doi fii au decis să o dăruiască cititorilor, chiar dacă tatăl lor a fost atât de nemulţumit de varianta finală, rămasă neterminată, încât era de părere că trebuie distrusă: „Printr-un act de trădare, am hotărât să punem mai presus plăcerea cititorilor faţă de celelalte consideraţii. Dacă ei se vor bucura, e cu putinţă ca Gabo să ne ierte. Avem încredere că aşa va fi”.

Microromanul a fost tradus în limba română de Tudora Şandru Mehedinţi şi a fost publicat laEditura Rao, în anul 2024, cu un prolog de Rodrigo şi Gonzalo Garcia Barcha şi cu o notă a editorului, Cristóbal Pera, care dezvăluie privilegiul colaborării sale cu Gabriel Garcia Marquez, „pactul de încredere bazat pe respect” ce i-a legat şi munca sa pe marginea manuscriselor, asemănătoare celei „unui restaurator în faţa pânzei unui mare maestru”. Confesiunea relevă atât natura demersului său: „Munca unui editor nu constă în a schimba o carte, ci a o face mai pregnantă prin ceea ce există deja în paginile ei”, cât şi sentimentul de admiraţie pe care i l-a provocat lectura: „Mi-aduc aminte că mi-a lăsat impresia unei măiestrii desăvârşite în tratarea unei teme originale, pe care n-o mai abordase înainte în operele sale, şi speranţa că într-o zi cititorii lui ar putea să mi-o împărtăşească”.

Dragostea, singurătatea, moartea, teme regăsite în volumul Ne vedem în august, sunt constante ale universului epic al romancierului. Inedită rămâne însă abordarea acestora. Deşi nu mai regăsim aici nici realismul magic – emblema viziunii sale narative, nici fulminanta explozie a detaliilor descriptive şi splendoarea poetică a limbajului artistic din Un veac de singurătate şi Toamna patriarhului, totuşi, povestea Anei Magdalena Bach rămâne tulburător de frumoasă. Scrisă într-un registru stilistic elegant, cu destule străluciri lirice, ea relevă o meditaţie profundă despre criza şi metamorfozele feminităţii sub imperiul trecerii timpului şi despre nevoia irepresibilă a fiinţei de a păstra ceva din nebunia tinereţii, indiferent de vârstă.

Ana Magdalena călătorea anual, cu feribotul, pe data de 16 august, spre insula în care a fost înmormântată mama sa pentru a depune un buchet de gladiole la căpătâiul acesteia. Gestul ei comemorativ devenise ritualic. Era un tribut de iubire, recunoştinţă şi devotament, o expresie a neuitării, a legăturii cu propriul trecut afectiv.

Aici, în acest tărâm parcă suspendat între viaţă şi moarte, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, protagonista a trăit o primă aventură erotică, care a schimbat cursul domol al vieţii ei. Era căsătorită de douăzeci şi şapte de ani „cu un bărbat pe care-l iubea şi care o iubea, cu care s-a măritat fără să mai termine Facultatea de Arte şi Litere, încă fecioară şi fără să fi avut logodnici înainte”. Avea doi copii, ambii înzestraţi cu aptitudini muzicale, moştenite atât de la ea, care provenea dintr-o familie de muzicieni, cât şi de la soţul ei, Domenico Amaris, director al Conservatorului Provincial. Ana Magdalena era o femeie frumoasă, moştenise de la mama ei „splendoarea ochilor aurii, darul de a vorbi puţin şi inteligenţa de a-şi folosi tăria de caracter”.

În seara în care l-a invitat în camera ei de hotel pe cel dintâi amorez – un hispanic, orchestra restaurantului cântase o transpunere în ritm de bolero a capodoperei lui Debussy, Clar de lună, ceea ce i-a dat aplombul de a face „pasul la care nu se gândise nici măcar în vis în toată viaţa ei”. Pradă unei senzualităţi ardente, cei doi amanţi au trăit o noapte a plăcerilor dezlănţuite. Până atunci, ea nu mai împărţise patul cu altcineva decât soţul ei. Tot ceea ce i-a rămas din această experienţă a fost „un obscur miros de lavandă în aerul purificat de furtună” şi o bancnotă de douăzeci de dolari, pe care a descoperit-o între paginile romanului pe care îl citea. Ceea ce i-a provocat o insuportabilă umilinţă şi ofensă: „Plânsese de furie, simţindu-se frustrată că nu ştie cine e bărbatul pe care ar fi trebuit să-l omoare, fiindcă înjosise amintirea unei aventuri fericite”.

Cea dintâi aventură de pe insulă a bulversat-o într-atât încât avea „impresia că purta pe frunte un stigmat”. Stigmatul infidelităţii, al trădării. Pe de altă parte, această experienţă „îi deschisese ochii asupra realităţii căsniciei ei, susţinută până atunci de o fericire convenţională care eschiva discrepanţele pentru a nu se ciocni de ele”. De atunci, a început să doarmă prost, s-a reapucat de fumat. Şi-a dat seama că „niciodată n-avea să mai fie cea de dinainte”, „că a trecut prin viaţă fără s-o privească” şi că, în acel an, a învăţat să vadă ceea ce înainte îi era indiferent. Soţul ei a sesizat schimbarea, dar, la o confruntare directă, ea a minţit că e neliniştită din pricina fiicei rebele, Micaela. Devenea tot mai măcinată de angoasă, pe măsură ce se apropia viitoarea lună august.

S-a pregătit pentru o nouă escapadă amoroasă cu freamăt interior şi o preocupare vestimentară sporită. De data asta, s-a cazat la un hotel extravagant, în restaurantul căruia a acceptat invitaţia la dans a unui tânăr seducător şi pasional: „Avea pielea palidă, ochii arzători sub sprâncenele stufoase, părul ca pana corbului, dat cu fixative pe spate şi cărarea perfectă pe mijloc. Smochingul tropical de mătase ecru, ajustat cu şoldurile înguste, îi completa înfăţişarea de tânăr cochet”. A încercat să reziste ispitei, din considerente morale: „toată seara se zbătuse între respectabilitate şi tentaţie, şi n-a găsit un argument valabil să se hotărască”. Totuşi, în momentul în care el i-a propus să meargă pe plajă, să contemple eclipsa de lună, a cedat şi „s-au lăsat amândoi în voia plăcerii inimaginabile a forţei sălbatice dominate de tandreţe”. Despre acest bărbat a aflat, trei ani mai târziu, că era căutat de poliţiştii din Caraibe „ca un escroc şi proxenet de văduve fără astâmpăr şi probabil asasinul a două dintre ele”.

Dorinţa Anei Magdalena de a se simţi liberă să trăiască bucuria acelui august doar al ei nu s-a concretizat în cel de-al treilea an al călătoriei spre insulă. În loc să-l regăsească pe amantul visat – acel bărbat care i-a lăsat bancnota de douăzeci de dolari –, l-a întâlnit pe avocatul Aquiles Coronado, un vechi şi înflăcărat admirator, care a asediat-o cu avansurile, inutil însă. S-a întors acasă cu gustul dezamăgirii în suflet. Pe măsură ce trecea timpul, a simţit că soţul ei, Domenico, era tot mai absent şi mai puţin „provocator şi jucăuş în pat”. Deşi îi era teamă ca el să nu bănuiască ceva, după o reflecţie mai atentă, a înţeles că, de fapt, o înşelase. A vrut să ştie adevărul, iar ceea ce a aflat i-a provocat o suferinţă sfâşietoare, sinonimă cu moartea.

Pe măsură ce se apropia de pragul vârstei de cincizeci de ani, protagonista devenea tot mai vulnerabilă. Îşi trăia dramatic singurătatea şi tristeţea. Ca de fiecare dată, purta cu ea o carte, în paginile căreia se refugia. Totuşi, Jurnalul din anul ciumei de Daniel Defoe nu putea să-i aline frustrările şi ura violentă împotriva soţului. Nici bărbatul manierat şi rafinat pe care l-a cunoscut pe insulă n-a reuşit să-i vindece amărăciunea, deşi i-a dăruit o noapte de dragoste de neuitat. În ciuda insistenţelor acestuia de a se revedea, femeia nu a încălcat pactul cu ea însăşi şi, la întoarcere, pe feribot, i-a rupt în bucăţele cartea de vizită. Gest pe care l-a regretat ulterior, când nostalgia acelei fericiri efemere i-a inundat fiinţa.

Aventurile fugitive, trăite de-a lungul celor câţiva ani, i-au relevat faţa ascunsă a propriei fiinţe, neîmpăcate cu destrămarea tinereţii şi a bucuriei de a fi. Dincolo de asta, i-au tulburat echilibrul conjugal. Acasă, se simţea din ce mai străină printre ai săi, nu-şi mai găsea starea de bine. Devenise tot mai interiorizată, mai absentă. După ce a desluşit motivul călătoriilor pe care mama sa le făcuse, sub diferite pretexte, pe insulă, în ultimii săi ani de viaţă, a avut revelaţia că, într-un fel, îi continua povestea. Căutările ei înfrigurate de a regăsi ceva din elanurile de altădată, de a mai gusta din pocalul fericirii stabileau o uimitoare corespondenţă cu dragostea tardivă a celeilalte femei. Analogie care a surprins-o şi a însufleţit-o.

Totuşi, când groparul a deschis coşciugul şi osemintele materne, roase de timp, au fost azvârlite fără milă într-un sac, protagonista a avut revelaţia zădărniciei vieţii personale, a oricărei speranţe sau iluzii: „Ana Magdalena s-a văzut atunci pe sine în sicriul deschis ca într-o oglindă lungă, cu zâmbetul îngheţat şi braţele încrucişate pe piept. S-a văzut aidoma şi cu vârsta pe care o avea în ziua aceea, cu voalul şi cununa cu care se măritase, diadema cu smaralde roşii, şi cu verighetele de nuntă, aşa cum mama dispăruse chiar înainte de a-şi da sufletul. Nu doar că a văzut-o cum fusese în viaţă, cu aceeaşi tristeţe de neconsolat, ci s-a simţit privită de ea din moarte, iubită şi plânsă de ea, până când trupul s-a destrămat în propria-i pulbere de pe urmă…”.

Criza identitară a feminităţii s-a soluţionat într-o manieră neaşteptată, prin această oglindire în abisul nimicniciei. Chemările erosului şi-au pierdut puterea de seducţie, s-au stins subit prin conştientizarea propriei fragilităţi, sporite de confruntarea cu neantul: „Două ceasuri mai târziu, Ana Magdalena a aruncat o ultimă privire de compasiune propriului său trecut şi şi-a luat adio pentru totdeauna de la necunoscuţii ei de-o noapte şi de la atâtea şi atâtea ore de incertitudini care mai rămâneau din ea însăşi împrăştiate pe insulă”.

În viziunea lui Gabriel Garcia Marquez, frica de singurătate, bătrâneţe şi de moarte poate fi ostoită, provizoriu, prin evadarea în tărâmul promiţător al iubirii, oricât de efemer ar fi. Povestea Anei Magdalena depune mărturie în acest sens.