În romanul Gara Malma, scriitorul Alex Schulman explorează traumele transgeneraţionale, concentrându-şi atenţia asupra suferinţei copiilor, ale căror suflete rămân mutilate de abandonul, egoismul sau neglijenţa părinţilor. Amprenta dramei infantile este vizibilă şi la maturitate. Vieţile adulţilor se trăiesc cu faţa spre trecut, dintr-o disperată nevoie de a-şi limpezi şi de a-şi vindeca frustrările, temerile şi incertitudinile generate de familiile disfuncţionale în care s-au format.

Discursul epic al cărţii este fragmentat de alternanţa vocilor narative şi a planurilor temporale. Poveştile personajelor se luminează şi se completează reciproc, ca într-un joc de puzzle. Călătoriile lor cu trenul, între Stockholm şi sătucul suedez, Malma, stau sub semnul unor căutări identitare.

Cei dintâi care parcurg acest itinerar sunt Harriet şi tatăl ei, Bo, care vor îngropa, la rădăcina unui măr, urna cu cenuşa iepuraşului strivit din greşeală de fetiţă, dar şi nişte mesaje prin care exprimă ceea ce nu pot mărturisi în realitate. Acest trist eveniment permite radiografierea relaţiei contorsionate dintre cei doi, vulnerabilitatea, teama şi complexul de vinovăţie ale copilei, mereu reprimate. Sufletul ei fraged a fost sfâşiat de o conversaţie între părinţii aflaţi în pragul divorţului, ascultată pe furiş. Fiecare dintre ei o revendica pe sora ei, dar niciunul nu o voia pe ea. Tatăl a acceptat-o, în cele din urmă, dar rana emoţională, declanşată de cuvintele lui, a rămas. Şi spaima de a nu fi suficient de bună, cât să fie asumată afectiv: „Şi mama, şi tata o voiau pe Amelia, nici unul pe mine. Discuţia o trăiesc în fiecare zi. Eu sunt cea pe care nu o alege nimeni, mereu am fost, mereu voi fi”.

Radiografia trăirilor lui Harriet – neliniştea, starea permanentă de pândă a gesturilor paterne – relevă strădania ei dureroasă de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu părintele care o iubea, dar, fiindcă era incapabil să-şi exteriorizeze sentimentele, recurgea adesea la aparatul de fotografiat, ca o compensaţie. Imortalizarea unor ipostaze puerile reprezenta, pentru el, o formă de mângâiere. Inevitabil, copila a crescut cu spaima de a nu fi respinsă, anxietate pe care a purtat-o şi în viaţa de femeie căsătorită. Confesiunile ei oglindesc o suferinţă fără leac. Aceasta o împinge mereu în ţinutul labirintic şi tenebros al copilăriei.

Fuga obsesivă în timpul de altădată, predilecţia de a scormoni printre amintiri îl exasperează pe Oskar, soţul care nu o înţelege şi nu o poate ajuta să se elibereze de povara traumelor afective. Reflecţiile scot la iveală condiţia ei de victimă a greşelilor şi a alegerilor genitorilor: „De fiecare dată când se gândea la lucruri din trecut, le vedea într-o altă lumină. Istoriile se schimbau tot timpul. Poate că de aceea ajunsese obsedată de propria-i copilărie, fiindcă era un loc viu, în care totul era în mişcare. Mama se înşelase şi în privinţa viitorului. Harriet simţea tot mai adesea că nu are cum să schimbe traiectoria pe care fusese împinsă. Era prizoniera alegerilor pe care alţii le făcuseră pentru ea, doar o purtătoare a otrăvii spre generaţia următoare”.

Când Harriet, într-un moment de mare cumpănă a mariajului său, îi propune lui Oskar să parcurgă împreună drumul spre Malma, spre a dezgropa urna în care se afla scrisoarea fetiţei de altădată, adresată lui Dumnezeu, speră ca acesta să devină empatic cu nefericirea ei şi să o iubească până la capăt. Iluzoriu şi tragic se dovedeşte acest scenariu al salvării căsniciei. Bărbatul nu desluşeşte rostul călătoriei şi nu ştie cum să-şi protejeze soţia de ea însăşi. Fără să vrea, devine agresor, iar acuzele lui, de o mare cruzime, îşi înfig colţii în sensibilitatea ei ultragiată. Gestul ei suicidar devine expresia unui ţipăt mut, a neputinţei de a se salva de blestemul singurătăţii şi al respingerii.

Oskar înţelege tardiv, în ultima clipă, că Harriet a rămas aceeaşi copilă fără apărare, devastată sufleteşte, şi că aşteptările pe care le-a proiectat asupra ei erau nerealiste. Privirea răvăşită de tristeţe a femeii, dinainte de a se arunca în faţa trenului care trecea prin gară, îl va marca iremediabil: „Chipul lui Harriet are acum trăsături de copil. Stă nemişcată, cu mâinile pe lângă corp şi părul în dezordine. Încearcă să zâmbească şi, când Oskar vede cum se luptă să-şi ţină lacrimile în frâu, o recunoaşte brusc: e fetiţa de pe bancă din fotografie, fetiţa cu geanta aparatului de fotografiat al tatălui arzându-i umărul şi lacrimile dansând sub gene”. După moartea ei violentă, bărbatul se va închide în sine, măcinat de vinovăţie.

Peste timp, Yana, fiica celor doi, descoperă aceeaşi tulburătoare privire, într-o fotografie din albumul moştenit, pe care îl poartă în braţe, în timp ce călătoreşte spre Malma, nădăjduind să afle adevărul despre misterioasa dispariţie maternă. Trauma afectivă a tinerei seamănă cu cea a lui Harriet. Corespondenţele sunt semnificative. Şi profilul ei sentimental este stigmatizat de absenţa mamei şi de incapacitatea tatălui de a-i alina durerea, prin cuvinte.

Alex Schulman analizează, cu subtilitate psihologică, repercusiunile rănilor emoţionale, provocate, în copilărie, de înstrăinarea şi abandonul parentale. Acestea devin lanţuri grele pentru viitorii adulţi, de care nu reuşesc să se elibereze. Libertatea zborului nu le este îngăduită. Căutările identitare prin subteranele legăturilor familiale nu sunt tămăduitoare. Dimpotrivă, îi adâncesc tot mai mult în teritoriul întunecat şi nisipos al subconştientului, imposibil de descifrat: „Copilăria e o instalaţie inexplicabilă, ca o lucrare de artă modernă. Neînţeleasă şi inutilă. Îţi vine doar să dai de pământ cu toată porcăria”.

Personajele romanului Gara Malma rămân prizoniere ale unui destin nefast. Incapabile să-l dinamiteze, ele se chinuiesc să afle care a fost sensul a ceea ce au trăit. Încearcă să-şi înţeleagă suferinţele şi să găsească remedii împotriva lor. Luptă cu valurile furtunoase ale mării interioare, sperând să ajungă la liman. Dacă Harriet s-a înecat în apele ei tot mai tulburi şi mai periculoase, Yana pare a mai avea şansa salvării personale. Finalul deschis al cărţii lasă loc speranţei.

Scriitorul suedez sondează abisurile unor suflete în derivă. Crizele existenţiale sunt explorate fără patetism, fără melodramă, dar cu o atenţie sporită faţă de tensiunile şi sfâşierile interioare, impregnate în memoria unei familii.