În 2023, la vârsta de 83 de ani, J. M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel, a publicat un emoţionant roman de dragoste, de o mare profunzime psihologică, Polonezul. Cartea a fost tradusă remarcabil în limba română de Irina Horea şi a apărut la Editura Humanitas Fiction.

Povestea de iubire este creionată într-un stil auster. Rigoarea şi sobrietatea discursului narativ, structurarea lui în capitole şi subcapitole îi conferă un aspect clasic. Episodul întâlnirii celor doi protagonişti, un celebru pianist polonez de 74 de ani şi soţia unui bancher din Barcelona, nu prezintă nimic spectaculos. S-au cunoscut în nişte circumstanţe convenţionale, când Beatriz, femeia de aproximativ cincizeci de ani, s-a ocupat de organizarea concertului lui Witold Walczykiewicz. În calitate de gazdă, şi-a invitat musafirul la cină, alături de o familie de prieteni. Nimic deosebit nu părea a se fi întâmplat. Dimpotrivă, doamna din înalta societate şi-a analizat oaspetele fără îngăduinţă, cu răceală, deoarece inima ei a fost dezamăgită de interpretarea Preludiilor lui Chopin, pe care ar fi vrut-o ardentă, romantică, dar a etichetat-o drept aspră şi inadecvată. Bărbatul, cu atitudinea lui solemnă, i-a făcut impresia unui „poseur”, unui „clovn bătrân”. Discuţiile de la restaurant, despre muzică şi despre destinul său artistic, nu i s-au părut suficient de mulţumitoare pentru a-şi schimba percepţia defavorabilă.

După câteva luni de la acel eveniment, Beatriz a primit un mail de la Witold, prin care o invita la Girona, unde ţinea cursuri de masterat la Conservator. A fost contrariată, dar a reacţionat raţional şi politicos. Deşi a refuzat să intre în capcana dorinţei masculine, totuşi, gândul de a-l reîntâlni i-a alimentat fantezia. Când s-au revăzut, polonezul i-a mărturisit că fiinţa ei i-a dăruit bucurie şi pace şi că, prin similitudine, ea reprezenta ceea ce însemna Beatrice pentru Dante. Confesiunea nu i s-a părut deloc flatantă femeii realiste, ci, mai degrabă, dezagreabilă. În răspunsul pe care i l-a dat, ea a relevat incompatibilităţile destinale, sociale şi psihologice care îi despărţeau: „– Suntem doi străini. Aparţinem unor lumi diferite, unor sfere diferite. Dumneavoastră, împreună cu Dante şi Beatrice a dumneavoastră, aparţineţi unei lumi, eu aparţin altei lumi, pe care sunt obişnuită să o numesc lumea reală”.

Principiile şi convingerile morale ale lui Beatriz s-au confruntat cu iubirea nebunească şi idealistă a lui Witold. Această provocare existenţială a determinat-o să-şi reevalueze viaţa şi căsnicia. Deşi nu avea un mariaj tocmai funcţional, nu era predispusă la o aventură sentimentală. Polonezul, în ciuda îndrăznelii lui amoroase, nu a reuşit să-i deblocheze resorturile afective. Masculinitatea lui nu o atrăgea. I se părea uscat şi lipsit de ardoare. Propunerea de a-l însoţi în Brazilia, într-un turneu concertistic, a receptat-o drept aberantă şi inacceptabilă. Analiza psihologică a scos la lumină nevoia lui Beatriz de a-şi înţelege trăirile: „Nu există nici o criză în căsnicia ei. N-are nici o intenţie să-şi părăsească soţul; iar el ar fi nebun s-o facă. Ea nu e îndrăgostită de polonez. Cel mult, îi e milă de el: pentru că e singur şi bătrân, şi rupt de o lume tot mai puţin receptivă la felul distant în care îl interpretează pe Chopin. Îi e milă de el şi pentru fixaţia pe care a făcut-o în ceea ce o priveşte (el i-o fi zicând iubire, nu şi ea)”.

Povestea celor doi s-a consumat între dragoste şi compasiune, luciditate şi reverie. Viaţa şi arta coexistau, într-un permanent dialog intertextual. Polonezul era un fel de urmaş al lui Dante, un Orfeu modern şi chiar un Don Quijote. El îşi trăia iubirea în tărâmul muzicii şi al visării, transfigurând realitatea. În timp ce asculta înregistrările de pe CD-urile dăruite de el, Beatriz, în ciuda raţiunii, evada din existenţa ei anostă, chiar dacă nu găsea codul descifrării lor depline.

Când a primit un email prin care a fost anunţată de Witold că va susţine un concert la Festivalul Chopin din Mallorca, Beatriz şi-a invitat amorezul în casa de vacanţă moştenită de soţul său, după ce a obţinut consimţământul acestuia. Printr-o urzeală tainică, ea a aranjat astfel lucrurile încât să rămână singură cu polonezul în ultima perioadă a vacanţei. Constrâns să mărturisească ce aştepta de la ea, i-a dat un răspuns copleşitor, pentru care nu era pregătită: „– Îmi doresc să trăiesc cu tine. Asta e dorinţa inimii mele. Îmi doresc să trăiesc cu tine până la moarte. Într-un fel obişnuit. Unul lângă altul. Aşa. Îşi lipeşte palmele una de alta. O viaţă obişnuită unul lângă altul – asta e ce vreau. Pentru totdeauna. Şi în viaţa următoare, dacă există o altă viaţă”. Pentru că i-a fost refuzat acest „până la moarte”, s-a bucurat intens de prezenţa femeii adorate, chiar şi în provizoratul unor ore sau al unor zile. Iubirea sa sfida constrângerile temporale, înflorea în veşnicia memoriei afective: „– Ce e timpul? Timpul nu e nimic. Avem memoria. În memorie nu e timp. Te voi păstra în memorie. Iar tu, poate îţi vei aminti şi tu de mine”.

După ce au petrecut împreună o săptămână, în termenii impuşi de Beatriz, ea a hotărât că idila lor, acea „aiureală sentimentală”, trebuia să înceteze. Spre deosebire de Witold, femeia credea în puterea uitării. Dragostea romantică nu a reuşit să înfrângă spiritul ei raţional şi terestru.

În ultima perioadă a vieţii, polonezul s-a confruntat cu singurătatea, boala şi moartea. Tocmai de aceea, pentru a suporta pierderea şi pentru a sublima cruzimea realităţii, a scris poeme în care şi-a celebrat iubirea. După decesul lui, Beatriz a reuşit să obţină manuscrisul pe care i l-a dedicat. Când s-a finalizat traducerea poeziilor, s-a cufundat în universul lor confesiv. Deşi a fost mistuită de un fel de frustrare şi de înverşunare la adresa lui, i-a înţeles opţiunea creatoare, precum şi aspiraţia de a-şi salva pasiunea erotică.

Pe măsură ce citea, în sufletul lui Beatriz creştea nevoia de a comunica cu Witold cel dispărut. De aceea, i-a scris câteva epistole în care cenzura lucidităţii a fost învinsă. Chemarea ei tardivă releva adevărul că, finalmente, bărbatul a reuşit să o cucerească. Ceea ce în viaţa reală le-a fost refuzat, s-a dovedit posibil după moartea polonezului, prin puterea literaturii. Deşi a declinat orice asemănare cu Beatrice a lui Dante sau cu Afrodita, femeia a fost sensibilizată de vraja transfiguratoare a lirismului: „Tu ai avut în spate întregul edificiu filosofic şubrezit al iubirii romantice, în care m-ai introdus pe post de donna şi salvatoare a ta. N-am avut asemenea resurse, în afară de ceea ce socotesc a fi un scepticism salvator privind schemele de gândire ce zdrobesc şi anihilează fiinţele vii”.

J. M. Coetzee a explorat, într-o manieră subtilă, procesul misterios şi complicat al dragostei, efervescenţa artei în viaţa intimă a îndrăgostiţilor, metamorfoza stranie pe care au trăit-o aceştia, învăluiţi în magia muzicii şi a poeziei.