Scriitorul japonez de expresie franceză, Akira Mizubayashi, este autorul unor cărţi de succes, pentru care a obţinut importante premii literare: Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, Prix littéraire de l’Asie, Prix littéraire Richelieu de la francophonie, Prix des libraires etc. În 2014, i s-a acordat distincţia Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres. Cel mai recent roman al său, Regina inimii, face parte dintr-o trilogie, alături de Inimă frântă.

Arhitectura volumului este alcătuită din cinci părţi, numite mişcări, prezentate în crescendo, asemenea Simfoniei a opta a lui Şostakovici, adevărat laitmotiv al vieţii personajelor, în care răsună glasul speranţei şi al umanităţii, împotriva atrocităţilor războiului. Akira Mizubayashi îşi construieşte discursul epic de o manieră extrem de ingenioasă. Prezentul şi trecutul fuzionează, dialoghează permanent. Naraţiunea pendulează între două planuri temporale care se completează şi îşi revelează sensurile reciproc.

Povestea de dragoste dintre Jun Mizukami, tânărul altist, student la Conservatorul din Paris, şi Anna, franţuzoaica care se pregătea să devină institutoare, se înfiripă în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Inocentă şi delicată, iubirea lor este sfâşiată de presentimentul dureros al pierderii. În toamna anului 1939, Jun este nevoit să se întoarcă în Japonia, pentru a fi trimis pe front, dar îi promite „reginei inimii” sale că se vor reîntâlni, când se va termina toată acea nebunie colectivă. Înainte de a se despărţi, cei doi trăiesc o noapte de dragoste intensă, în urma căreia se va naşte o fetiţă, Agnes: „Ei se aflau în trecut, în trecutul lor atât de aproape, atât de prezent, încât doreau cu ardoare să-l împiedice să treacă. Trecutul lor care le ocupa în întregime prezentul şi care trebuia trăit intens, în puritatea sa incoruptibilă. Da, aveau dreptate să se abandoneze fără rezerve prezentului arzător fără să-şi facă griji pentru ziua următoare, pentru că, pur şi simplu, ziua următoare, lipsită în acest moment de orice realitate, de orice substanţă, nu exista”.

O vreme, îndrăgostiţii vor păstra legătura prin intermediul scrisorilor care le vor alina dorul şi le vor întreţine iluzia revederii. Violenţa războiului le va întrerupe însă corespondenţa şi le va distruge definitiv relaţia. Hipersensibil, Jun a fost profund traumatizat de barbaria la care a fost constrâns să participe: „Ah, Anna, iubirea mea, ce am devenit eu în această maşinărie infernală, în viaţa de zi cu zi a acestui război care te dezumanizează până la ultima picătură de sânge? Mi-e ruşine... Mi-e ruşine... Nu mai sunt Jun Mizukami pe care l-ai cunoscut, sunt doar un soldat robotizat fără nume, uşor ca o mică sămânţă de păpădie, în această armată de opt sute de mii de oameni interschimbabili la infinit...”.

Cu ultimele resurse psihice s-a împotrivit ordinelor inumane ale superiorilor însetaţi de sângele adversarilor. Pentru el, crimele de război erau expresia dezumanizării extreme. În urma acestei experienţe terifiante, a suferit o depresie fără leac, care l-a împins la sinucidere, după câţiva ani de la terminarea acestei conflagraţii mondiale.

Biografia dramatică a lui Jun va fi recuperată, peste timp, de Otohiko, nepotul acestuia. Empatic, el retrăieşte suferinţa bunicului, pe măsură ce o redă în scris, valorificându-i jurnalul de front. Romanul său, Urechea vede, ochiul ascultă, este citit de Marie-Mizuné, o tânără altistă, ajunsă şefă de partidă a Orchestrei Filarmonice din Paris. Lectura îi declanşează memoria afectivă, deoarece povestea bunicilor săi seamănă uluitor de mult cu cea a protagoniştilor din carte. Scena narativă care redă criza identitară a lui Jun, incapabil să decapiteze un ostatic chinez, pentru a îndeplini ordinul unui ofiţer, are asupra ei un impact emoţional devastator. Această secvenţă este regăsită, prin jocul intertextualităţii, în incipitul Reginei inimii. Ea depune mărturie atât despre ravagiile şi repercusiunile cumplite ale războiului, cât şi despre drama fiinţei care încearcă să-şi salveze sufletul, demnitatea.

În cel mai cumplit moment al vieţii sale, Jun s-a refugiat în muzică, printr-un exerciţiu imaginativ, aşa cum reiese din însemnările sale diaristice. Arta reprezenta o cale de evadare din infernul trăit. În cartea sa, Otohiko îi va elogia personalitatea, puterea morală: „Astfel voi păstra mereu în mine această muzică ce răsuna neîncetat în mintea lui; îmi voi aminti mereu de frumuseţea vibrantă a motivului final în trei note, un motiv de o simplitate complet mozartiană care coboară din cer ca un mesaj fosforescent trimis de un înger cu aripile întinse [...]; voi trăi în ea, aşa cum ea va trăi în mine, mult, foarte mult timp, cu amintirea acestui om care s-a străduit, până la marginea prăpastiei, să nu cedeze fanatismului stupid şi distrugător, a acestui om de neuitat prin bunătatea, prin umanitatea lui, care a traversat cu demnitate această incalificabilă zonă de catastrofă care este războiul”.

După ce a parcurs Urechea vede, ochiul ascultă, tulburată, Marie-Mizuné i-a scris autorului, rugându-l să-i acorde o întrevedere. Cei doi se vor întâlni la Café Rostand şi vor descoperi, după o explorare minuţioasă a trecutului, că Jun este bunicul amândurora. Treptat, tinerii devin conştienţi de adevărul că, prin intermediul lor, se regăsesc, după multe decenii, sufletele bunicilor, brutal despărţite de teroarea istoriei: „Deveniţi suflete rătăcitoare, ei se strecuraseră în cuvintele lor care mărturiseau autenticitatea emoţionantă a suferinţei interioare pe care au îndurat-o. Şi în acea zi, la şaizeci şi nouă de ani de la ultimul lor sărut în portul Marsilia, într-un colţ retras al unui bistrou parizian din inima Cartierului Latin, amândoi s-au regăsit în cele din urmă, dincolo de orice aşteptare, prin intermediul lui Mizuné şi Otohiko, cufundaţi în amintirea prezenţei lor trecătoare, dar intense în lume, în Franţa anilor 1938-1940”.

Darul cel mai de preţ pe care l-au primit moştenire cei doi nepoţi a fost pasiunea pentru muzică. Deloc întâmplător, fiecare dintre ei era convins că în poemul simfonic Don Quijote de Richard Strauss şi, mai ales, în Simfonia a opta a lui Şostakovici se oglindea destinul tragic al lui Jun, dar şi protestul său disperat împotriva războiului. Aceste compoziţii, interpretate remarcabil de Mizuné, reprezentau un omagiu închinat înaintaşului adorat.

Pe măsură ce se apropia tot mai mult de Otohiko, ea simţea că întâlnirea lor a fost privilegiată de „mâna invizibilă a unei divinităţi binevoitoare şi ocrotitoare”, ca o compensaţie afectivă şi spirituală pentru ceea ce le-a fost refuzat Annei şi lui Jun. Povestea lor şi cea a bunicilor se împletesc şi se luminează reciproc. Parfumul suav al timpului de altădată persistă tainic în prezentul tinerilor. Treptat, bucuria de se fi cunoscut, de a-şi fi asumat înrudirea se transformă într-o dragoste tandră. Simbolic, în epilog, îi regăsim în ipostaza unui cuplu conjugal fericit.

Poematic, dramatic şi muzical, romanul lui Akira Mizubayashi, Regina inimii, are strălucirea unei pledoarii pentru iubire şi artă, dar şi forţa unui rechizitoriu împotriva barbariei, a pierderii raţiunii şi umanităţii.