Elif Shafak este una dintre cele mai importante şi curajoase voci ale literaturii turce contemporane. Este cunoscută şi pentru activismul său civic, fiind o apărătoare ferventă a drepturilor femeilor, minorităţilor şi comunităţii LGBT. Pentru opera sa literară a fost nominalizată, pe liste lungi şi scurte, la premii literare de prestigiu. În anul 2006 a primit Premiul Internaţional pentru Jurnalism „Maria Grazia Cutuli”, iar în 2010, guvernul francez i-a oferit distincţia onorifică „Ordinul Artelor şi Literelor”.

Insula copacilor dispăruţi este o carte dedicată „imigranţilor şi exilaţilor de pretutindeni, dezrădăcinaţilor, re-înrădăcinaţilor, celor lipsiţi de rădăcini” şi, deopotrivă, „copacilor pe care i-am lăsat în urmă, înrădăcinaţi în amintirile noastre”. Autoarea a scris un roman puternic şi extrem de sensibil despre condiţia dramatică a emigrantului şi a refugiatului în propria ţară, despre traumele transgeneraţionale şi legăturile tainice dintre oameni şi arbori, despre istoria dureroasă a unei insule cu „plaje aurii, ape turcoaz şi ceruri limpezi”, pe care vântul de seară o învăluie în miresme vegetale de gardenia, ciclame, lavandă, caprifoi şi iasomie. Pacea şi frumuseţea ei de legendă au fost sfâşiate, în 1974, de războiul civil, iar fâşia care desparte în două Ciprul, de la un capăt la altul, după invazia militară turcă, se aseamănă unei „despicături prin inimă”, vizibilă mai ales în capitală.

Povestea insulei este rememorată, iniţial, de o smochiniţă trasplantată în Londra, după ce a fost transportată de protagonist într-o valiză din piele, sub forma unui butaş. Vocea ei, nostalgică şi înţeleaptă, alternează cu cea a naratorului obiectiv. Ambele pendulează între prezent şi trecut, acoperind decenii din viaţa lui Kostas, care îşi trăieşte exilul într-o suferinţă neconsolată. După suicidul soţiei, Defne, a cărei sănătate psihică a fost măcinată de depresia dezrădăcinării, se închide în sine ca într-o carapace, în ciuda faptului că are o fiică de şaisprezece ani, Ada, traumatizată de pierderea maternă.

Fiecare dintre cei doi îşi trăieşte durerea în singurătate. Smochiniţa este martorul afectiv al acestei drame familiale şi singura faţă de care Kostas se deschide cu tandreţe. Comunicarea dintre ei e misterioasă şi empatică. În fiinţa ei vegetală pare a se fi reîncarnat sufletul îndrăgostit al soţiei decedate.

Ea evocă timpul tinereţii, dragostea dintre Kostas şi Defne, trăită în clandestinitate, în Nicosia natală. În anul 1974, duşmănia dintre greci şi turci a atins apogeul şi a declanşat războiul. Ascunşi în taverna „Smochiniţa fericită”, patronată de Yiorgos şi Yusuf, cei doi tineri au sfidat tabuurile rasiale şi religioase. Vegheaţi de arborele care creştea printr-o gaură din acoperiş, ei se bucurau de orele petrecute împreună, deşi erau conştienţi de pericolul de a fi descoperiţi, repudiaţi de propriile familii şi pedepsiţi de comunităţile cărora le aparţineau. Adolescenţii au fost despărţiţi într-un mod violent de evenimentele sângeroase, care au provocat dezastru şi moarte. Temătoare, mama tânărului l-a trimis în Anglia pentru a-i salva viaţa, iar Defne a rămas în insula scindată de ură şi violenţă. Kostas a devenit un botanist celebru, iar Defne, antropolog. Din dorinţa de a găsi trupurile prietenilor şi ale conaţionalilor dispăruţi, ea s-a alăturat unei echipe internaţionale de identificare a victimelor războiului.

Cei doi se reîntâlnesc după douăzeci de ani, când bărbatul revine în Nicosia, dar regăsirea este anevoioasă, deoarece rănile şi frustrările femeii nu s-au vindecat. Mărturisirea ei are valoarea unui verdict: „De câte ori se întâmplă ceva teribil unei ţări se deschide o prăpastie între cei care pleacă şi cei care rămân”. Totuşi, dragostea lor tămăduieşte rănile şi face posibilă renaşterea speranţei. Defne şi Kostas vor pleca împreună în Londra, construind familia pe care au visat-o în tinereţe, departe de Ciprul sufocat de prejudecăţi rasiale şi extremisme religioase. Pe fiica lor o vor proteja de adevărurile otrăvite ale vieţii lor anterioare, deşi tânăra, inadaptată, resimte ca pe un gol identitar faptul că nu ştie nimic despre rudele şi rădăcinile ei.

Cea care răspunde întrebărilor ei pline de curiozitate va fi Meryem, sora mamei decedate. Aceasta îi vizitează, în 2010, şi îi povesteşte Adei despre credinţele, miturile, tradiţiile şi superstiţiile neamului căreia îi aparţine, despre iubirea interzisă a părinţilor ei, despre taverna al cărei smochin le-a protejat secretul şi aspiraţiile. Pentru că orice copac „este un păstrător al memoriei” colective şi individuale, iar smochinului i-a revenit misiunea de a asculta poveştile de iubire: „S-ar putea spune că există chiar câte-un copac pentru orice dispoziţie şi orice moment. […] Dacă suferi şi nu ai pe nimeni care să te-asculte, s-ar putea să-ţi facă bine să-ţi petreci timpul împreună cu un arţar de zahăr. […] Ca să rememorezi trecutul, caută un ilex sub care să te-aşezi; ca să visezi la viitor, alege în schimb o magnolie. Şi dacă te gândeşti la prieteni şi prietenii, cel mai potrivit tovarăş ar fi un molid sau un ginkgo. […] Şi-apoi, dacă cumva cauţi iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin”.

Pentru personajele romanului lui Elif Shafak, căutarea identităţii reprezintă un imperativ sufletesc. Ele resimt sfâşierea dezrădăcinării, a trădării familiei originare. Exilul lor stă sub semnul unei permanente scindări, al unui efort continuu de adaptare la legile scrise şi nescrise ale ţării de adopţie. Aşa cum presimţea Defne, înainte de a părăsi Ciprul, nostalgia locurilor natale îi va urmări pretutindeni, asemenea unui dor fără leac, mistuitor: „Crezi că-ţi poţi părăsi ţara pentru că atâţia alţii au făcut-o, aşa că tu de ce n-ai face-o? La urma urmei, lumea e plină de imigranţi, fugari, exilaţi… Astfel încurajat, te eliberezi şi pleci cât mai departe cu putinţă, apoi într-o zi te uiţi în urmă şi-ţi dai seama că te-a însoţit tot timpul, ca o umbră. Oriunde ne-am duce, oraşul ăsta, insula asta o să ne urmărească”.

Insula copacilor dispăruţi este o carte admirabilă, cu o arhitectură narativă ingenioasă, despre puterea dragostei care învinge timpul şi vicisitudinile istoriei; despre drama expatrierii şi moştenirea afectiv-culturală pe care fiecare exilat o poartă în suflet. În ţesătura ei arborescentă, culorile meditaţiei şi ale lirismului se împletesc de o manieră strălucitoare: „Timpul e o pasăre cântătoare. Şi, ca orice pasăre cântătoare, poate fi prins. Poate fi ţinut captiv într-o colivie, şi pentru mai multă vreme decât v-aţi închipui că e cu putinţă. Dar nu poate fi ţinut în loc la nesfârşit. Nicio captivitate nu e veşnică”.