Fragilitate şi credinţă

Bestsellerul internaţional al Laurei Imai Messina, Ce încredinţăm vântului, a fost inspirat de existenţa unui spaţiu real, situat „la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a oraşului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011”. Aici, în grădina în pantă din Bell Gardia, cineva a instalat o cabină telefonică, în interiorul căreia se afla un aparat vechi, neconectat, care, potrivit credinţei celor care veneau în pelerinaj, le purta glasurile în văzduh, pentru a ajunge la cei pe care i-au pierdut din diverse cauze, dar, mai ales, a uraganului teribil care a devastat coastele Japoniei. Mii de persoane au ajuns aici, în fiecare an, pentru a-şi alina durerea, vorbind atât cu cei morţi, cât şi cu cei vii, de care s-au înstrăinat.

În tragedia din 11 martie 2011, Yui, protagonista romanului, şi-a pierdut mama şi fiica, în vârstă de trei ani. A aflat despre Telefonul Vântului la radio, în timpul unei emisiuni pe care o modera. Deşi era strivită de suferinţă, femeia a simţit înfiriparea unei uşurări când, a doua zi dimineaţa, s-a hotărât să pornească cu maşina spre Kujira-yama. În drumul spre Otsuchi, l-a întâlnit pe medicul văduv Takeshi, a cărui fiică a încetat să mai spună vreun cuvânt din momentul în care mama sa a murit.

Fiecare dintre cei doi îndoliaţi îşi purta cu demnitate povara durerii, deşi pe chipul lor era vizibilă drama. Odată ajunşi la Bell Gardia, bărbatul a intrat în cabina telefonică şi a vorbit îndelung cu soţia decedată, în timp ce Yui, tăcută, temătoare, a colindat printre florile şi plantele minunatei grădini, învăluită de vânt, imaginându-şi că duhurile celor morţi se împrieteneau şi îşi purtau de grijă unele altora, asemenea celor vii.

Invitaţi la un ceai de paznicul locului, Suzuki-san, au ascultat poveşti tulburătoare despre tragediile celor care veneau aici, în pelerinaj. Din nevoia de comuniune şi destăinuire, au convenit să se reîntoarcă, o dată pe lună, la Bell Gardia: „Cu trecerea lunilor deveniră apropiaţii paznicului de la Bell Gardia, aşa încât Suzuki-san ajunse să cunoască povestea fiecăruia dintre ei, cu nume şi locuri: locuiau amândoi la Tokyo, ea lucra la radio, el era chirurg. El avea o fiică de trei ani şi o mamă, ea nu mai avea pe nimeni. Treizeci şi cinci de ani el, treizeci şi unu ea. Se întâlniseră prima dată acolo şi se împrieteniseră. Aveau apoi să vină o dată pe lună, apoi de două ori pe an în următorii treizeci de ani, când el însuşi n-avea să mai fie”.

Pe măsură ce trecea timpul, fiecare dintre ei simţea o tot mai intensă bucurie lăuntrică, atunci când urma să se reîntâlnească. De fapt, începeau să se îndrăgostească unul de celălalt, aşa cum a remarcat şi Suzuki-san. Deşi trecuse un an de când veniseră pentru prima dată la Telefonul Vântului, Yui nu a găsit curajul să ridice receptorul şi să vorbească cu mama şi cu fiica sa. Doliul femeii era profund interiorizat, incapabil să dea glas sfâşierii lăuntrice. Frecventând periodic acel loc, cei doi au început să înţeleagă, pe măsură ce se intersectau cu dramele supravieţuitorilor, cât de diferit îşi trăiau suferinţa: „Takeshi se convinse că doar din cauza celor reîntorşi după dezastru, a celor rămaşi, moartea căpăta, efectiv un chip. Că, fără ei, moartea ar fi numai un cuvânt urât”.

Fiecare persoană care venea la Bell Gardia făcea un exerciţiu de neuitare, de alinare şi vindecare. După doi ani, Yui a cunoscut-o pe fetiţa lui Takeshi şi au călătorit împreună spre Telefonul Vântului. În cabina telefonică, Hana şi-a regăsit vocea, Glasul ei cristalin îi emoţiona profund pe adulţi. După această călătorie, cei trei au început să se revadă tot mai des, să se bucure unii de alţii. Cu tandreţe, speranţă şi răbdare, inimile lor îmbrăţişate câştigau tot mai multe teritorii ale intimităţii. Yui nu era pregătită până la capăt să cunoască fericirea, de aceea amâna să răspundă afirmativ dragostei pe care i-o dăruia Takeshi. Când acesta i-a mărturisit că ea şi Hana erau tot ceea ce avea mai de preţ pe lume şi i-a propus să locuiască împreună, s-a speriat: „Yui cunoscuse fragilitatea, mai ales înăuntrul ei, în toate interstiţiile acelor ani interminabili, după martie 2011, până în ziua când îl întâlnise pe Takeshi, şi în cele din urmă în aceea în care apucase finalmente receptorul Telefonului Vântului şi vorbise cu mama şi cu fiica ei. […] Dacă cineva ar fi întrebat-o acum, ar fi fost sigură de asta. Viaţa cu timpul te consuma, crea nenumărate fisuri, crea fragilitate. Dar tocmai acestea hotărau istoria unui om, îl îndemnau să meargă mai departe, să fie părtaş la viaţa altora”.

În noaptea în care a primit darul iubirii mărturisite, copleşită de stări contradictorii, Yui a fugit la Bell Giardia. Prognoza meteo anunţa un taifun cumplit, dar ea era hotărâtă să apere acel loc al vindecărilor miraculoase. Era încredinţată că iubirea îi va da forţă şi o va proteja. A înfăşurat în folii de plastic şi bandă adezivă cabina telefonică, băncuţa, inscripţia de la intrare, pentru a nu le lăsa pradă furiei distructive a furtunii. Chiar dacă a fost rănită de stihia vântului, a fost recunoscătoare că a reuşit ceea ce şi-a propus.

Întoarsă la Tokyo, după o scurtă spitalizare, femeia s-a pregătit lăuntric să devină soţia lui Takeshi şi mama Hanei. Cel mai teamă îi era să asume rolul matern, dar, după ce s-a refugiat, preţ de trei zile, în casa lui Suzuki-san, s-a recules şi a reuşit, în sfârşit, să intre în cabina telefonică. S-a eliberat, astfel, de povara care o copleşea şi a dobândit curajul de a-şi acorda a doua şansă la fericire.

Personajele au renăscut din cenuşa suferinţei, prin dragoste. Ele şi-au încredinţat vântului propriile traume, nădăjduind că vor fi vindecate. Pentru că „vântul era Dumnezeu”, iar cei care au intrau în cabina telefonică din Bell Gardia au exprimat „un act de pură credinţă”. Credinţa că între viaţa de aici şi cea de dincolo există punţi de legătură, că relaţiile sufleteşti dintre cei plecaţi şi cei rămaşi se stabilesc, uneori, în mod misterios, prin intermediul unei forţe a naturii sau a unui telefon imaginar.

Laura Imai Messina a imaginat o poveste emoţionantă despre doliu şi fragilitate, dar, mai ales, despre puterea speranţei şi a credinţei, a solidarităţii şi a empatiei, adevărate antidoturi împotriva suferinţei provocate de moartea celor iubiţi. Dramatismul rămâne nota predominantă a romanului, dar relatarea evenimentelor şi analiza trăirilor sunt epurate de sentimentalisme inutile.