Bovarism şi strălucire

În opera sa dramatică, Amadeus, Peter Shaffer a explorat, de o manieră remarcabilă, tema confruntării dintre mediocritate şi genialitate şi a creat un personaj complex, de mare forţă psihologică. Antonio Salieri, duşmanul declarat al lui Mozart, rămâne simbolul artistului scindat între ură şi admiraţie, care îşi trăieşte tragic înfrângerea, recunoaşterea propriilor limite valorice. 

În romanul Rivala, Eric-Emmanuel Schmitt imaginează un scenariu narativ care readuce în prim-plan ravagiile invidiei, manifestate, de data aceasta, la adresa inegalabilei Maria Callas, prin mărturisirea sopranei italiene Carlotta Berlumi. Confesiunea acesteia este redată prin intermediul conversaţiilor cu Enzo, un tânăr îndrăgostit de operă, care a întâlnit-o în timp ce vizita Scala din Milano, împreună cu un grup de turişti, pe care i-a călăuzit, în calitate de ghid. Contrariat de reacţia ei primitiv-dispreţuitoare, a provocat-o în speranţa de a afla mai multe despre identitatea ei. Astfel, i-a devenit confident celei care s-a recomandat cu trufie „rivala Mariei Callas”. Reîntoarsă în Italia, după un îndelungat exil în Argentina, nonagenara Carlotta trăia în lumea nostalgiei şi a fantasmelor.

Perspectiva subiectivă a evocării evidenţiază două personalităţi artistice antitetice: una – conformistă şi corectă, subjugată rigorilor; alta – pasională, tragică şi novatoare. Când rememorează diverse episoade din cariera personală, Carlotta retrăieşte frustrarea şi furia resimţite atunci când s-a izbit de superioritatea adversarei. Unul dintre cele mai umilitoare momente a fost cel în care şi-a descoperit portretul caricatural în articolul scris de un fost amorez: „Carlotta Berlumi reprezenta trecutul liric, o demodată de prost gust, cu muzicalitate leneşă, care era preocupată să emită sunete armonioase, pe când Maria Callas reinventa tragedia cântată, încarnând personaje frenetice, implicându-se trup şi suflet”.

Bolnavă de ură, era convinsă că din pricina Mariei Callas şi-a ratat destinul muzical, că apariţia ei a fost un atac direct la propria persoană. De aceea, îşi explica decăderea şi alunecarea în anonimat prin comploturile rivalei: „Carlotta nu era răspunzătoare de eşecurile ei; nu doar că ştia foarte bine cât valora, dar era şi o persoană bună, dăruită cu numeroase calităţi; evident, nenorocirile ei porneau dintr-o rea intenţie, încăpăţânată, ascunsă, cea a unui demon care o persecuta. Dacă un bărbat o părăsea, era din cauza lui Callas. Dacă avea puţine angajamente, era din cauza lui Callas. Dacă nu mai era bisată, era din cauza lui Callas”.

Ascensiunea fulminantă a Mariei Callas pe marile scene ale lumii îi părea neverosimilă. Nu putea înţelege „expresivitatea excesivă” a interpretării sale şi succesul de care se bucura. Când a participat la reprezentaţia acesteia la Scala, într-un spectacol al lui Luchino Visconti, care a pus în scenă La Traviata, a fost profund bulversată şi scandalizată. Neputincioasă în a accepta că rolul Violettei poate fi interpretat şi altfel decât ştia, n-a putut admite că diva Callas revoluţiona arta lirică: „Ce naiba, asta nu e operă! Operă înseamnă note minunate ţâşnind din gâtlejuri cuceritoare, plăcere, numai plăcere, ca un fel savuros de mâncare sau ca un vin spumos, nu o asemenea paradă de durere, atmosfera asta de dramă, sentimentalitatea asta vâscoasă, erotismul ăsta isteric”.

Un moment de răscruce în destinul acestui personaj dramatic, în esenţă, l-a reprezentat   participarea sa, în 1958, la spectacolul Mariei Callas de pe scena Operei din Roma, cu Norma. Un eveniment cultural de excepţie, la care au luat parte preşedintele Republicii Italiene, miliardari, industriaşi, artişti, staruri de cinema reprezentative ale timpului, precum Anna Magnani şi Gina Lollobrigida. Carlotta era pregătită să contabilizeze greşelile rivalei sale, pentru a-şi suplimenta motivele de dispreţ. Ascultând-o, a fost fascinată de vocea sa magnifică şi, pentru câteva minute, a admirat-o sincer: „Glasul lui Callas, în acelaşi timp puternic şi îndurerat, aducea laolaltă forţa şi fragilitatea umană. Carlotta a înţeles că exact ceea ce îi displăcea la Callas putea în egală măsură fascina: vocea imperfectă care visa la alte voci. Ici s-ar fi vrut lichidă, colo senzuală, dincolo călduţă, în altă parte pufoasă, celestă, onctuoasă, subţire şi melodioasă, eroică. […] În acest timbru melancolic, opulenţa năştea regrete mângâietoare, mai ales pe acela de a nu fi simplu, cristalin, dulce. O nostalgie lucidă îl împodobea cu ambră, cu visuri ce se învârteau în toate părţile”.

Deşi a fost cucerită de interpretarea „insuportabil de frumoasă” a Mariei Callas, huiduielile unui grup de agitatori au trezit-o din narcoza seducţiei şi, după o clipă de indignare la adresa instigatorilor, a trecut de partea lor, cu o satisfacţie plină de răutate. Carlotta a redevenit ea însăşi, deşi ar fi avut şansa să se salveze, să se purifice de invidie. Callas a reuşit să încheie actul „cu aplomb”, în entuziasmul şi ovaţiile publicului, care o aplauda, ridicat în picioare. Singura care a rămas aşezată, cu mâinile încrucişate, sfidătoare, şi a măsurat-o „din cap până-n picioare, sălbatică, plină de ură, surescitată” a fost Carlotta. Ceea ce a provocat fuga de pe scenă a Mariei Callas, fără cale de întoarcere.

Faptul de a fi asistat la un astfel de moment de înfrângere a rivalei sale a reprezentat o revanşă nesperată. Răzbunătoare, s-a bucurat de orice eşec al acesteia, chiar dacă trăia în America Latină, departe de scenele operelor italiene. Energia urii era atât de puternică încât a devenit obsedată de persoana adversarei sale. Orice veste negativă îi satisfăcea resentimentele. Atunci când a aflat de moartea lui Callas, s-a simţit uşurată, chiar dacă n-a putut să înlăture acel „grăunte de compasiune” faţă de soprana trădată de propria voce şi faţă de femeia nefericită, părăsită de Onassis.

Eric-Emmanuel Schmitt a reuşit să creeze un personaj bovaric, autoiluzionat, incapabil să-şi înţeleagă condiţia, să-şi cunoască adevărata identitate. Carlotta a căzut în capcana supraevaluării propriului talent interpretativ şi, fiindcă nu a beneficiat de recunoaştere şi succes pe măsura aşteptărilor personale, a găsit alt vinovat. Ea a devenit o victimă a proiecţiilor despre sine şi a confruntării lor cu realitatea care nu i le-a confirmat. Maria Callas întrupa tot ceea ce nu avea Calotta Berlumi: pasiune, tragism, forţă inovativă, celebritate.

Drama protagonistei este relevată şi în scena simbolică a reflectării în oglindă a propriei înfăţişări. Oripilată de imaginea sa dizgraţioasă, a refuzat să accepte adevărul, după ce, anterior, l-a respins cu brutalitate pe bunicul lui Enzo, amorezul din tinereţe, simţindu-se jignită de degradarea lui fizică: „Dintr-o dată, Carlotta a realizat că nu se găsea la ieşire, ci în faţa unei oglinzi, una mare, ce acoperea tot peretele, şi că îngrozitoarea fosilă vopsită în culori ţipătoare nu era decât reflectarea ei”.

La ceremonia de înmormântare a Carlottei, vocea sublimă a Mariei Callas a răsunat izbăvitor în aria Vissi d’arte din Tosca de Puccini şi s-a înălţat dincolo de răutate, ură şi eşec, dincolo de moarte, transfigurând prea omeneasca zbatere întru suferin