Voci ale feminităţii

Pitulicea de Anne Enright, câştigător al Writer’s Prize for Fiction 2024 şi fina­list al Women’s Prize for Fiction 2024, este un roman al feminităţii şi al familiei. Al căutării identitare printre traume transgeneraţionale nevindecate. Al emoţiilor tumultuoase sau fragi­le, al tribulaţiilor afective şi al durerilor mocnite, exprimate stingher sau violent.

Poveştile celor trei femei, relatate la persoa­na a treia sau la persoana întâi, relevă relaţiile complicate şi dureroase dintre mame şi fiice, dar şi parcursul individual al fiecăreia, lupta cu propriile limite, frustrări şi aspiraţii. Istoriile personale alternează şi se completează reciproc. Drama lui Terry este reconstituită din perspec­tiva fiicei, Carmel. Căsătorită din dragoste cu un tânăr poet, Phil McDaragh, după câţiva ani de fericire conjugală, s-a îmbolnăvit de cancer şi a asistat, neputincioasă, la deteriorarea căsniciei şi la trădarea soţului. Fuga de acasă a bărbatului a lăsat în urmă multă suferinţă. Povara grea a responsabilităţii a fost aruncată pe umerii fragezi ai celor două fiice, nevoite să-i poarte de grijă mamei lor, refugiate în reverii livreşti, incapabile să suporte realitatea.

Abandonul patern i-a provocat răni emo­ţionale adânci lui Carmel, mezina pe care tatăl o alinta „păsăruica mea”. Ei i-a dedicat poezia Pitulicea, pitulicea şi i-a trimis o scrisoare plină de dragoste, atunci când a împlinit şaisprezece ani. Absenţa lui Phil i-a amprentat negativ copilăria. Ulterior, viaţa ei adultă a fost marcată de spaima de a întemeia o relaţie, iar opţiunea de a avea un copil, chiar dacă era o femeie singură, a devoalat transmiterea unui tipar existenţial. A devenit o mamă autoritară, protectoare şi posesivă, la care fiica ei „cea minunată, desfătarea sufletului ei şi singura ei bucurie”, s-a raportat cu un amestec de ironie, umor, duioşie şi respingere afectivă. Dovadă că a numit-o Carmel, rareori „mamă”.

Nell „avea douăzeci şi şapte de ani, un master în social media şi comunicare, o diplomă în marketing digitalizat şi câştiga sume nebune trei luni la rând”, pe care le risipea apoi în călătorii şi petreceri nebuneşti, dominate de băutură, sex şi droguri. Vocea ei subiectivă este privilegiată în roman. Tânăra se confesează dezinvolt, nu are inhibiţii să-şi mărturisească experienţele amoroase şi sexuale, oricât de indecente sau dezastruoase ar fi. Îşi analizează, fără pudoare, atât vulnerabilităţile, cât şi anxietăţile şi depresiile. Trăieşte periculos, la limită, semn al unei crize identitare. Se îndră­gosteşte de Felim, un tânăr care o abuzează fizic şi emoţional, dar nu luptă împo­triva acestei dependenţe toxice, dimpo­trivă, îşi savurează, cu masochism, deperso­nalizarea. În această ecuaţie a umilinţei, doar aşteptarea, cu frea­mătul ei curat, îi pare salvatoare: „Să-l aştept pe acel bărbat era mai bine decât să fiu cu el, era cu siguranţă mai intens, dorul ăla care se autodevora şi năştea şi mai mult dor. Şi nimic, dar nimic nu întrecea acel prim licăr al sosirii”.

Dezaxarea vieţii lui Nell poate fi explicată prin absenţa unui model patern, dar şi prin imposibilitatea lui Carmel de a fi găsit calea adevărată spre sufletul fiicei ei, ea însăşi nefiind vindecată de suferinţa de a fi crescut fără tată. Tânăra mărturiseşte, la un moment dat, că bunicul matern, prin poeziile pe care le-a scris, a reuşit să-i fie refugiu şi mângâiere: „Citeam poeziile astea aproape în fiecare noapte. Erau atât de gingaşe şi de limpezi, îi auzeam vocea vorbindu-mi doar mie. Alte fete aveau taţi şi unchi, eu îl aveam pe dragul de Phil, care făcea lucruri minunate din cuvinte. Uneori mă uit la mama şi mă întreb unde s-au pierdut toate astea, cum a decăzut familia de la tată la fiică – de la subtilitate la prostie într-o singură generaţie. Opera lui Phil e în primul rând plină de tact. O fată are nevoie de tact – dar fata n-avea să primească niciodată aşa ceva de la Carmel”.

Scriitoarea irlandeză a explorat fragilitatea feminităţii, dar şi procesul demistificării afective, modul în care s-a prăbuşit mitul patern în sufletul lui Carmel, în timp ce urmărea un interviu postat pe internet cu tatăl său. Aflată la vârsta deplinei maturităţi, după ani brăzdaţi de suferinţă, dor şi adoraţie, ea a trăit revelaţia că Phil a fost un bărbat seducător, dar trufaş, cinic şi lipsit de empatie, „purtându-se ca un nenorocit pentru eternitate”. Totuşi, asemă­narea izbitoare dintre Nell şi părintele pierdut i-a purificat otrava dezamăgirii şi a amără­ciunii: „La patru dimineaţa, Carmel a urcat la etaj şi a stat trează în lumina de dinainte de răsărit. Când a pus iar clipul, n-o mai vedea decât pe Nell. Asta căutase; faţa fiicei ei irupând din faţa tatălui ei”.

Tânăra, în timp ce privea chipul bunicului din aceeaşi filmare, avea senzaţia că-i era extrem de familiar, se recunoştea în zâmbetul şi în cuvintele lui, mai puţin în privirea lui de prădător. Ascultând definiţia pe care o da cuvântului „poet”, s-a gândit că ea însăşi ar fi putut spune acelaşi lucru: „Sunt un om care merge pe drum”. Şi, mai mult decât atât, a avut certitudinea relaţiei lor indestructibile, dincolo de cordonului ombilical care i-a legat mereu: „Legătura dintre noi e mai mult decât o secvenţă ADN, e o frânghie aruncată din trecut, una groasă şi răsucită, plină de sânge”.

Sensibilizată şi contaminată de talentul liric al lui Phil, nepoata şi-a tatuat versul „Iubirea e o maree”, într-un stil naiv, care imita scrisul de mână, pe unul dintre umeri, iar pe mâna stângă, între degetul mare şi arătător, imaginea unei pitulici minimaliste. Simboluri revelatorii, care o legau, prin fire invizibile, de cel pe care mama ei îl iubea şi îl detesta, deopotrivă: „Era atât de uşor să-l urăşti pe bărbatul acela – faptele vor­beau de la sine, şi totuşi, era greu să nu-l placi. Şi era zdrobitor de uşor să-l iubeşti. Să te înghesui în jurul lui şi să jeleşti când a murit, pentru că toate cuvintele au murit odată cu el”.

Nell cea furioasă, sălbatică şi aventurieră, s-a liniştit în cele din urmă, atunci când a găsit iubirea, alături de David. Fiinţa ei a devenit luminoasă, împăcată şi blândă, deschisă spre misterul existenţei. Experienţa pe care a trăit-o, într-o dimineaţă de duminică, în grădina mamei sale, aminteşte de ceva similar, resimţit în tinereţe de Phil, când s-a conectat puternic cu natura: „… pasărea s-a uitat la mine şi eu am văzut pasărea şi am vrut să desfiinţez limbajul şi s-o las pur şi simplu să fie. Pasărea era pur şi simplu. Cu mult înainte ca vreunul dintre noi să fie aici şi cu mult după ce noi nu vom mai fi, ea a existat şi va exista […]. Dacă suntem foarte norocoşi, pasărea va fi mereu pasărea”.

Anne Enright a analizat, cu subtilitate psihologică, istoriile dramatice a trei generaţii de femei, unite, dincolo de glasul sângelui, de prezenţa-absenţa aceluiaşi bărbat fermecător şi ticălos, cu o triplă identitate: soţ, tată şi bunic. El le întemeiază, le destructurează şi le remo­delează destinele, asemenea unui demiurg fascinant şi malefic. Deloc întâmplător, în arhitectura polifonică şi inedită a romanului Pitulicea au fost inserate poeme şi epistole ale acestuia, care revelează spiritul său tutelar.