A fi scriitor în vremuri de teroare

Ismail Kadare, unul dintre cei mai originali şi curajoşi scriitori contemporani, a publicat, în 1991, în Franţa, volumul de memorii Povara crucii după ce, în 1990, a obţinut azil politic în această ţară. Cartea reprezintă un document autobiografic, o mărturie tulburătoare despre rolul literaturii şi condiţia dramatică a scriitorului, „condamnat” să-şi apere libertatea de gândire şi expresie într-una dintre cele mai negre perioade istorice ale secolului al XX-lea, marcate de „dictatura proletariatului”. Ea este, în acelaşi timp, un rechizitoriu al totalitarismului, al regimului politic opresiv al tiranului Enver Hogea, care, prin abuzurile sale de putere, a mutilat şi a distrus vieţi, a dezumanizat chipul Albaniei, transformând-o într-un stat stalinist.

Ismail Kadare şi-a rememorat parcursul scriitoricesc şi a relevat războiul surd şi împovărător pe care l-a purtat permanent cu vigilenţa diabolică a cenzorilor, tributul compromisurilor necesare pentru a-şi publica operele literare. Hiperlucid, a analizat relaţia dintre acestea şi epoca în care s-au născut, măcinată de ură şi teroare, de lupta de clasă, de comploturi, ameninţări, denunţuri, acuzaţii, arestări şi asasinate. A mărturisit că, pentru el, literatura a fost o formă de manifestare a libertăţii: „Căci literatura m-a dus spre libertate, şi nu invers, libertatea spre literatură – acest adevăr a fost întotdeauna evident pentru mine”, chiar dacă a fost tarată şi schilodită de „presiunea dictaturii” şi s-a constituit într-un „cântec funebru” care a demascat faţa inumană şi mincinoasă a comunismului şi a apărat valorile morale fundamentale: „În această optică îmi vedeam acum opera. Era una dintre creaţiile literare cele mai mohorâte din acest secol. În ciuda optimismului socialist, a festivismului mincinos, era neagră ca o noapte de iarnă, plină de groază, doliu şi imagini macabre. În plus, în mijlocul unui climat de ură, ea, deşi aspră, nu doar că exclude ura, ci e încărcată cu empatie şi milostenie mistică. Sunt aspecte suficiente pentru ca această operă să fie o contracultură, un cântec funebru chiar în inima sărăcăciosului festivism comunist. Şi, în asemenea cazuri, în timp ce tirania nu pretinde decât militantism, fidelitate, optimism, mobilizare, acţiune, marş şi extaz, cântecul funebru, care arată că ţara nu e în sărbătoare, ci în doliu, este una dintre cele mai puternice sfidări la adresa tiraniei”.
Cu mijloacele artistice care i-au fost încredinţate, Kadare şi-a asumat responsabilitatea de a spune adevărul despre comunism, chiar dacă în romanele sale a recurs la parabole istorice, precum în Generalul armatei moarte. În 1969, volumul a fost tradus în Iugoslavia, ţară considerată inamicul numărul unu al Albaniei, apoi în Franţa, fapt care i-a adus scriitorului notorietatea internaţională. Mai ales această deschidere spre Occident a fost considerată un act de trădare şi a generat ostilitate din partea unor colegi de breaslă şi a securităţii. Prietenii au început să-l avertizeze că a venit timpul să plătească un preţ pentru acest câştig sau să accepte sfârşitul carierei sale literare.
În consecinţă, a scris Iarna marii singurătăţi, o concesie făcută dictatorului, căruia i-a recunoscut meritul de a fi rupt Albania de lagărul sovietic socialist. Cartea a declanşat o campanie furibundă împotriva lui Kadare, dar, în acelaşi timp, l-a şi apărat. A fost receptată ca „operă antisocialistă, împotriva dictaturii proletariatului, împotriva luptei de clasă”. A avut parte de numeroase critici şi acuzaţii, venite din partea confraţilor şi a înverşunaţilor partizani ai comunismului, adulatori ai tiranului Enver Hogea.

Publicarea acesteia era considerată un complot, un atac perfid împotriva regimului. Adversarii săi cereau să fie interzisă, iar autorul arestat. Golul şi singurătatea din jurul scriitorului creşteau în fiecare zi, iar el se adâncea în incertitudine şi teamă, deoarece reacţiile dictatorului, deşi întârziau să apară, rămâneau imprevizibile. Paradoxal, în ciuda tuturor aşteptărilor, acesta l-a graţiat, probabil „pentru a da impresia că este atât de generos încât nu-i impune nimănui cum să arate portretul său într-un roman”.
În confesiunea sa retrospectivă, Kadare şi-a exprimat convingerea că fără pactul cu diavolul, fără romanul Iarna marii singurătăţi, nu ar fi reuşit să publice, în Albania, „patru cincimi” din opera sa: Palatul Viselor, Concert la sfârşit de iarnă, Cronică în piatră, Cetatea, Aprilie spulberat, Eschil, Firida ruşinii etc. A fost permanent conştient de ameninţarea care îl pândea în confruntarea cu tiranul, cu atât mai mult cu cât şi acesta era scriitor, dar mediocru. Invidia lui „devenise de două ori, de zece ori mai periculoasă”, deoarece i-au fost refuzate cărţile de aceleaşi edituri occidentale care au făcut posibilă apariţia traducerilor lui Kadare.

După ce a publicat poemul Paşalele roşii, considerat „manifest negru contrarevoluţionar”,  „declaraţie de complotist”, a venit şi răzbunarea dictatorului. Pedeapsa era închisoarea sau expulzarea din Tirana. Judecata sa a avut loc în cadrul unei şedinţe de partid, „mai sumbre ca o îngropăciune”, în biroul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, unde a fost nevoit să-şi facă autocritica şi să-şi recunoască aroganţa de a se fi considerat atât de valoros, încât să-şi fi permis acel gest sfidător şi nebunesc, motivat de o „pornire sinucigaşă”. Strategic, pentru a se apăra cumva, a afişat un dispreţ făţiş faţă de recunoaşterea sa internaţională, fapt care a reprezentat „un anestezic parfumat peste supărarea” lui Enver Hogea.

Ulterior, a fost trimis, cu domiciliu forţat, într-un sat uitat de lume, învecinat cu o localitate în care jumătate din populaţie era formată din deţinuţi politici. Aici, Kadare a înţeles lecţia destinului personal, pe care a exprimat-o în reflecţii amare despre viaţa sa în regimul concentraţionar albanez: „Mi s-a părut că nu era întâmplător. Destinul mă adusese aici pentru a-mi arăta că viaţa mea, de acum înainte, va avea ceva comun cu acest amestec. Jumătate permisă, jumătate interzisă. Libertate şi sclavie, amestecate. Viaţă şi moarte aruncate în acelaşi vas. Soare şi beznă, împreună. Centaur modern, voi umbla aşa de azi înainte, trezind peste tot nelinişte, antipatie, repulsie, admiraţie şi nesfârşite întrebări”.

După ispăşirea pedepsei, confruntarea cu dictatura, pe care o numea „creaţia diavolului”, a continuat. Totuşi, în anii ‘80, şi-a pierdut orice speranţă de salvare. Se simţea prizonier în infernul totalitarismului, conştient de precaritatea condiţiei sale: „De comunism nu puteai scăpa. Iar la orizont nu se ivea nicio speranţă. Cel puţin pentru mileniul acesta. În mileniul viitor poate va apărea o geană de lumină... Albania putrezea sub ochii noştri”. Victimă a unor campanii agresive de denigrare morală şi literară, cenzurat, pus la index (i-au fost interzise Concert la sfârşit de iarnă, Firida ruşinii, nuvela despre evenimentele din 1981, din Kosovo), ameninţat cu moartea, Kadare a hotărât, împreună cu soţia sa, să ceară azil politic şi să rămână în Franţa, în 1983, când i s-a permis să participe, totuşi, la un simpozion dedicat romanului albanez, care avea loc la Paris. Acolo, după ce s-a sfătuit cu nişte prieteni jurnalişti, a decis să se întoarcă la Tirana, fiindu-i teamă pentru familia sa, care ar fi putut fi supusă răzbunării dictatorului. Ulterior, a beneficiat de două scrisori de susţinere din partea unor intelectuali francezi, dintre care cel mai important nume a fost Bernard Pivot. Textul acestuia, „Aşteptându-l pe Kadare”, apărut pe prima pagină a revistei Lire, avertiza asupra pericolului în care se afla scriitorul, acela de a fi asasinat. Notorietatea şi solidaritatea internaţionale de care s-a bucurat au reprezentat un scut, o armă de apărare, în anii ultimi ai regimului lui Enver Hogea.

Povara crucii reprezintă un gest de recuperare a memoriei colective a Albaniei comuniste, o cronică lucidă a anilor 1960-1990, o oglindă în care se reflectă imaginea coşmarescă a unei lumi aflate sub „teroarea istoriei”. O lume distopică, orwelliană. Dincolo de orice contextualizare geografică şi politică, prin meditaţia profundă pe care o conţine, cartea depăşeşte biografia lui Kadare şi depune mărturie despre rezistenţa prin cultură/ literatură, despre destinul tragic al scriitorului în vremuri de restrişte, despre lupta sa cumva christică de a-şi păstra curajul, libertatea şi demnitatea, urcând Golgota unor încercări cumplite, în care este nevoit să-şi apere viaţa şi opera, mereu ameninţate de delirul ucigaş al vreunui tiran: „De pe câmp şi din noroi crucea se ridica peste acoperişul lumii, peste catapeteasma secolului, de unde sfâşia aerul întotdeauna şi peste tot. Era clar că obsesia asta a crucii demonstra faptul că ea făcea parte din mine. Cu cât mă apropiam mai mult de literatură, cu atât mai mult simţeam că devenim inseparabili. Aveam s-o port în spinare, ca mulţi alţi scriitori din partea asta de lume, simţind că zi după zi, odată cu succesul meu, greutatea ei creştea în mod fatal. Iar eu, târând-o aşa înnoroită cum era, aveam să păşesc sub povara ei prin dictatură şi vreme rea”.