Cu ochii larg deschişi

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a afirmat pe piaţa editorială internaţională cu romanul Cititorul, distins cu numeroase premii, tradus în peste 40 de limbi şi ecranizat în 2008. În 2025, Editura Polirom a publicat traducerea în limba română a volumului Vârsta târzie, realizată de Alexandru Al. Şahighian.

Romanul, structurat în trei părţi, este centrat pe relaţia individului cu timpul, întrucât relevă povestea ultimelor luni de viaţă ale unui profesor universitar, care, la şaptezeci şi şase de ani, sub presiunea unui diagnostic medical cumplit (cancer în fază terminală), este constrâns să-şi regândească priorităţile şi să reflecteze la propria viaţă şi la iminenţa morţii. Problematizările sale pe tema sfârşitului sunt profunde şi includ, prin antiteză, revelarea sensului existenţial: „Frigul, vidul, nimicul – nu, nu asta-l speria la gândul morţii. Moartea era mai cumplită ca orice altceva, fiindcă puteai trăi orice altceva, dar nu şi moartea. Orice altceva putea fi gândit, amintit, povestit, putea fi integrat în biografie. Asta înseamnă să trăieşti ceva: să ai parte de acel lucru nu doar pe moment, ci ca parte a biografiei. Când ai putea să-i dai morţii o formă potrivită cu viaţa ta, iar apoi să poţi scrie despre asta! Când moartea ta n-ar fi doar moartea de care ai murit, ci moartea pe care ai trăit-o”.

Stoic, Martin s-a străduit să-şi întâmpine moartea cu ochii larg deschişi şi să-i protejeze pe cei dragi, pe fiul său de şase ani, David, şi pe soţia sa mult mai tânără, Ulla, de spectacolul propriei degradări fizice şi de ravagiile suferinţei. De aceea, a hotărât să nu se abată de la cursul firesc al responsabilităţilor şi obiceiurilor familiale: îşi ducea băieţelul la grădiniţă, îi pregătea masa, se jucau împreună şi îi citea poveşti; gătea şi grădinărea. A renunţat la proiectele sale intelectuale, pentru a-şi dărui energia fiinţelor iubite, alături de care îşi dorea să câştige cât mai multe clipe de bucurie. La sugestia Ullei, s-a gândit să-i lase moştenire lui David ceva memorabil, nu un videoclip, ci nişte epistole, transformate în adevărate eseuri despre moarte, iubire, dreptate, credinţă, muncă. De fapt, a constatat el însuşi că ceea ce se voia a fi un testament afectiv pentru fiul său reprezenta, mai degrabă, un refugiu şi un exerciţiu meditativ de asumare a propriului destin, a universului de fapte, convingeri, idei şi reflecţii care îl defineau. Dar şi o formă de apărare, prin scris, împotriva extincţiei: „Scrisese textul într-adevăr pentru David? Privind în urmă, i se părea că mereu scrisese numai pentru sine – toate dizertaţiile, chiar şi manualele sale. Scriind, căuta să dea expresie, coerenţă şi frumuseţe unei observaţii, unui gând – făcând aceasta se refugia. […] Ce-i scrisese lui David era tot numai pentru sine?”.

Ulla a intuit adevărul că în ecuaţia dragostei paterne a soţului său intra şi orgoliul de a rămâne o prezenţă tutelară în memoria afectivă a fiului lor. Deloc întâmplător, i-a reproşat, într-un moment de frustrare şi revoltă, că l-a acaparat totalmente pe David, că voia să-l modeleze după asemănarea lui. Martin însuşi a recunoscut că paginile scrise reprezentau, mai mult sau mai puţin, o expresie a egoismului şi a nevoii sale de neuitare. Totuşi, acestea erau susţinute de o incontestabilă iubire, care trebuia să-i devină băiatului un scut împotriva obstacolelor vieţii: „Anii trăiţi cu el şi amintirea anilor trăiţi cu el trebuiau să devină pentru David garanţia esenţială că era iubit. Că era la el acasă în viaţă şi în lume. Nu trebuia ca nici acum, cât era mai mic, şi nici mai târziu, ca om mare, să fie nevoit să se sforţeze pentru a fi acceptat şi a se simţi în siguranţă. Convingerea că este iubit trebuia să-i dea aripi în biruirea greutăţilor vieţii, nu să fie o răsplată pentru aceasta”.

Pavăza pe care a pus-o Martin în faţa disperării provocate de pierdere era dragostea. Fiecare gest dăruit fiului şi soţiei sale era alimentat de o puternică afecţiune. Îl pregătea sufleteşte şi moral pe David pentru momentul dispariţiei sale, îi asculta confesiunile cu duioşie şi mândrie. Îşi dorea să mai adune amintiri semnificative, împreună cu el: o excursie, construirea unei grămezi de compost sau a unui mic stăvilar, pe cursul unui râu. S-a gândit cu încredere şi speranţă la modul în care va evolua fiul său, la viitorul lui. Resimţea dureros regretul de a nu-l putea însoţi prin viaţă, de a nu-i putea veghea şi călăuzi calea.

În acea perioadă dramatică a vieţii sale, Ulla, femeia cea raţională, aspră şi pragmatică a devenit sentimentală şi empatică, aşa cum şi-ar fi dorit-o mereu. Împreună, cei doi au retrăit unele dintre micile lor plăceri: vizionarea unor filme, la cinema, trecutul cu maşina printr-o spălătorie auto, izolaţi de lume, la adăpost de răpăiala apei. La aniversarea soţiei, Martin i-a mărturisit, printr-o declaraţie emoţionantă, cât de mult a reuşit să-i îmbogăţească viaţa: „Tu ai adus atâtea în viaţa mea, gătitul, grădina – niciodată n-am vrut o grădină şi fără tine nici n-aş fi avut-o – , ceaşca de cafea băută în pat, înainte de a-mi începe ziua, arta, experienţa că există viaţă fără muncă, David, iubirea, plăcerea, fericirea”.

Totuşi, gratitudinea şi iubirea care susţineau edificiul relaţiei de cuplu au fost fisurate de revelaţia că Ulla trăia o viaţă amoroasă dublă. O vreme, chinuit de întrebări şi incertitudini, Martin a acceptat compromisul de a fi înşelat, cu preţul suferinţei şi al geloziei: „Simţi pentru Ulla o tandreţe amară. Cum se mai străduia să nu-l lipsească pe el de nimic, în timp ce i se oferea şi celuilalt! Îi iubea pe amândoi? […] Şi cum stătea lucrurile cu celălalt? Ştia de el, sau Ulla îşi tăinuia viaţa dublă, la ambele capete? Iar dacă ştia de el, avea mustrări de conştiinţă? […] O bucura pe Ulla să fie dublu iubită? Sau o bucura jocul cu cei doi bărbaţi, cu cele două vieţi, cu secretul – şi faptul că ea controla jocul?”. Tribulaţiile adulterului implicau o mare cheltuială de energie vitală, pe care Martin a refuzat-o instinctiv. S-a refugiat, cu voluptate, în braţele oboselii provocate de boală, punând între paranteze frământarea interioară: „Nu era încă moartea, dar poate că atunci când venea, cheia asta era: o ultimă mare oboseală, pe care-o primeşti cu recunoştinţă fiindcă în sfârşit nu mai trebuie să faci nimic”. S-a liniştit cu adevărat după confruntarea cu celălalt bărbat. Trebuia să se asigure dacă acesta era potrivit pentru Ulla, dacă o iubea şi avea intenţii serioase în ceea ce o priveşte, dacă o putea asuma împreună cu fiul lor. De fapt, din grijă afectivă, şi-a imaginat că l-ar fi putut iniţia în rolul de viitor părinte şi soţ.

Înaintea ultimului capitol al existenţei sale, Martin a petrecut un timp binecuvântat, la mare, cu Ulla şi David, contemplând imensitatea albastră a apei şi a cerului. Din perspectiva ireversibilului, bucuria de a mai fi împreună cu ei, câteva săptămâni, zile sau ore, devenea un privilegiu pentru care era recunoscător. Timpul rămas era un dar preţios, chiar şi atunci când s-a retras în centrul de îngrijire paleativă pentru bolnavii în stadiu terminal. Acolo, cântecul mierlei, apusul, glasurile copiilor îl sensibilizau până la lacrimi, în ciuda faptului că prezenţa celor dragi, gesturile lor mici şi blânde se încăpăţânau să-l protejeze de suferinţă, prin iubire. Tabloul familial emana o duioşie iradiantă: „Fericirea pură însemnau minutele când Ulla se aşeza în nisip lângă şezlong, rezemându-şi capul de al lui. O făcea în fiecare seară înainte de plecarea lor de la plajă la hotel; îşi împărtăşeau o amintire, un gând, o observaţie, el îi spunea că o iubeşte, iar ea îi spune: Şi eu pe tine, Martin, şi eu pe tine. Uneori, când el adormea şi ea nu voia să-l trezească, rămâneau ultimii pe plajă; era linişte în jurul lor, soarele coborâse mult, umbrele erau prelungi. Era răcoare, David mai aducea o pătură, Ulla o punea peste el şi aşteptau până când soarele se scufunda în mare”.

Vârsta târzie este un roman de o mare profunzime, în care Bernhard Schlink a meditat pe tema fragilităţii şi efemerităţii condiţiei umane, într-un stil deloc patetic, ci echilibrat şi sobru. Poezia elegiacă a trecerii este tandră, simplă şi demnă, fără lamentaţii, aşa cum era personalitatea lui Martin, eroul care a reuşit să-i dea morţii o formă potrivită cu viaţa sa.