„Toată frumuseţea lumii”

Viaţa mea cu Mozart, volumul scriito-rului francez Eric-Emmanuel Schmitt, este o operă autobiografică, alcătuită sub forma unor epistole, adresate genialului compozitor austriac, a cărui muzică divină l-a însoţit pe autor pe parcursul întregii vieţi, ca o binecuvântare. Discursul confesiv relevă povestea unei relaţii afective atipice, un fel de amor intellectualis, în care se reflectă admiraţia constantă a discipolului faţă de maestrul său: „Mai mult decât un profesor de muzică, Mozart a devenit pentru mine un îndrumător spiritual, m-a învăţat lucruri rarisime – încântarea, blândeţea, seninătatea, bucuria…”. Gratitudinea faţă de magistru s-a născut în perioada adolescenţei, când a trăit o criză identitară, provocată de revelaţia nonsensului existenţial. Deşi era mistuit de obsesia sinuciderii, bucuria şi speranţa de a trăi i-au fost redate în timp ce asculta „Aria Contesei” din Nunta lui Figaro. Privilegiul iniţierii în „religia neantului” a fost spulberat de absolutul frumuseţii artistice, al miracolului de a respira prin muzica mozartiană, care l-a vindecat de nihilism, de disperare: „La cinsprezece ani, aveam nevoie de absolut. Sigur, nu descoperisem decât absolutul nimicului. Dar tu, tu mi-ai arătat absolutul frumosului. De fapt, mi-ai deviat idealismul, orientându-l dinspre neant spre fiinţă”.

Mărturisirea oglindeşte şi adevărul că itinerarul acestei întâlniri modelatoare a fost întrerupt, vreme de un deceniu, de o înstrăinare emoţională, pe care mai târziu scriitorul a considerat-o ruşinoasă. Tributar unor căutări superficiale, tânărul de douăzeci şi ceva de ani nu a avut curajul de a fi el însuşi şi de a-şi asuma preferinţele muzicale faţă de prietenii săi elitişti, fascinaţi de concertele contemporane. Conformismul şi snobismul l-au împiedicat să apere ceea ce îl definea cu adevărat: „Prea le placi multora – de la copii la bătrâni, de la analfabet la savant, de la reacţionar la regizorul avangardist – ca să poţi dobândi statutul de autor rezervat snobilor. […] Şi trebuie să recunoşti, tu singur faci posibilă excluderea. Calităţile tale îţi aduc un deserviciu. Fermecător…, accesibil, deschis… Anumite complimente ţin loc de cenzură; virtuţile tale întoarse împotriva ta: să-l reducem pe graţiosul Mozart la micul Mozart, să transformăm seducţia în demagogie, simplitatea în simplism, să nu vedem decât strălucirea de sub lumină, superficialul de sub lejeritate”.

Regăsirea lui Mozart s-a petrecut fulgerător, în jurul vârstei de treizeci de ani, când a reascultat Nunta lui Figaro. Atunci, în mod tainic, s-a reîntors în „casa copilăriei”, acolo unde a fost fericit. Aria Barberinei, „viorile în surdină, hipnotice, ireale aproape” i-au trezit la viaţă simţirea şi l-au salvat de „sofisticarea dublată de o hipertrofiere a gândirii”.

În călătoria căutării de sine, redescoperirea muzicii iubite a echivalat cu o (re)naştere spirituală. Într-o iarnă, în preajma Crăciunului, în timp ce se afla în faţa Bisericii Saint-Jean din Lyon şi asculta vrăjit vocile unor bătrâni care cântau Ave verum corpus, s-a eliberat de egoism, a înţeles fragilitatea omenescului şi sensul comuniunii dintre semeni: „Inima mea, uşoară, aşa cum o aduseseră la lumină bătrânii din cor, îmi arăta o lume al cărei centru nu eram eu, ci omenescul însuşi. Îmi dezvăluia grija oamenilor pentru oameni, pentru fragilitatea şi condiţia noastră de muritori. […] Tu-mi arătai că există un univers profund uman, care-şi aşază propriile sărbători, reguli, credinţe, întâlniri, când glasurile se-nlănţuie armonios ca să elibereze o frumuseţe ce nu se poate naşte decât din acceptare, înţelegere, cu preţul unei căutări comune, a unui ţel consimţit, al unei emoţii împărtăşite…”.

Călăuză spre structurarea propriei personalităţi, spre învăţarea unor lecţii esenţiale referitoare la tragismul condiţiei umane, muzica mozartiană, mai ales Concertul pentru clarinet, a reprezentat şi o formă de terapie sufletească, în perioada în care autorul a fost devastat de moartea unei fiinţe iubite: „Trebuie să te-mpaci cu tristeţea inevitabilă, să consimţi la tragicul vieţii. Să nu te închizi în faţa vieţii negând-o, să-ncetezi s-o mai visezi altfel de cum e. Să te-nsoţeşti cu realitatea. Oricare ar fi ea”.

Lumină, bucurie, frumuseţe, credinţă, iertare, compasiune, toate aceste valori fundamentale au fost redefinite de operele şi concertele ascultate frecvent, în diverse perioade ale vieţii. În toate aceste creaţii muzicale a simţit dialogul însufleţit al creaturii cu Dumnezeu: „Tu faci posibil accesul la viaţa mistică prin arta sunetelor. Ne deschizi ochii asupra invizibilului”. Experienţa muzicii, strâns legată de cea religioasă, şi-a dovedit forţa de a tămădui fiinţa de „tentaţia vidului”, de a celebra viaţa, sacralizând-o.

Pentru Eric-Emmanuel Schmitt, peregrinările în universul mozartian au devenit sinonime cu explorarea tărâmului interior, alcătuit din emoţii, gânduri şi reflecţii. Astfel, în timp ce asculta Flautul fermecat, a redescoperit spiritul luminos, plin de dragoste şi încredere al copilăriei: „Sub cerul acela, te trezeşti la fel de fericit cum adormi, te abandonezi cu pasiune jocului, te prinzi cu totul în ceea ce faci, savurezi fiecare clipă, cu intensitate. Sentimentul dominant în acest ţinut călduros e încrederea: nu te îndoieşti de iubirea celorlalţi, nu te îndoieşti că lucrurile au un rost, nu te îndoieşti că există răspunsuri pentru întrebările rostite”.

Viaţa mea cu Mozart mărturiseşte despre „puterea salvatoare, împăciuitoare, regenerantă” a muzicii care transcende secolele. Despre profunda şi generoasa ei învăţătură umanistă: „tu compui ca să povesteşti lumea, să ne reprezinţi caracterele, să analizezi contradicţiile, să figurezi tensiunile, să exprimi fervorile, ca să ne transmiţi nişte valori. Muzica ta nu conduce la muzică; conduce la umanism”.

În acelaşi timp, cartea scriitorului francez se constituie într-o declaraţie de iubire şi un elogiu închinate celui care a reuşit să-i dăruiască „comori de bucurie”, fericirea de a deveni conştient de miracolul vieţii: „Mozart, te iubesc. Şi când spun Mozart, nu spun doar numele tău, numesc cerul, norii, zâmbetul unui copil, ochii pisicilor, chipul celor pe care îi ador; numele tău devine un cod secret care trimite la tot ce e demn de afecţiune, la tot ceea ce bulversează şi înghimpă inima, toată frumuseţea lumii”.