Dragoste şi moarte

Baumgartner, ultimul roman al lui Paul Auster, a fost scris în timp ce autorul se trata de cancer. Cartea are valoare testamentară, cu atât mai mult cu cât se constituie într-o poveste dramatică şi meditativă despre dragoste, suferinţă, doliu, îmbătrânire şi moarte. Regăsim aici trăsăturile definitorii ale operelor scriitorului american: ingenioasa artă a naraţiunii, profunzimea şi subtilitatea analizei psihologice, stilul elegant şi poetic.

Protagonistul, un profesor pensionar în vârstă de 71 de ani, fenomenolog şi scriitor, este copleşit de pierderea prematură a soţiei sale, Anna, alături de care a trăit aproape patruzeci de ani. Dispariţia femeii iubite i-a destructurat echilibrul existenţial, i-a amputat grav fiinţa. Reflecţiile sale despre durere stabilesc similitudini între sindromul membrelor-fantomă şi ceea ce el numeşte, printr-o corespondenţă metaforică, sindromul persoanelor-fantomă: „Se gândeşte la mamele şi taţii care-şi jelesc copiii morţi, la copiii care-şi jelesc părinţii morţi, la femeile care-şi jelesc soţii morţi, la bărbaţii care-şi jelesc soţiile moarte şi cât de bine seamănă suferinţa lor cu efectele unei amputări, pentru că piciorul sau braţul dispărut a fost cândva legat de un trup viu, iar persoana dispărută a fost cândva legată de o fiinţă vie, iar dacă tu eşti cel care supravieţuieşte, vei descoperi că partea amputată din tine, partea-fantomă din tine, poate fi o sursă de durere adâncă, diavolească. Câteodată, unele remedii pot atenua simptomele, dar nu există vindecare definitivă”.

Între vis şi veghe, Baumgartner are o revelaţie nocturnă, primită prin vocea soţiei decedate, despre legătura sufletească şi trupească dintre cei vii şi cei dispăruţi. Legătură care rămâne indestructibilă, chiar dacă unul dintre ei intră în spaţiul Marelui Nicăieri: „cel rămas în viaţă îl poate menţine pe cel mort într-un soi de stare incertă temporară între viaţă şi ne-viaţă, dar când moare şi cel rămas în viaţă, atunci se termină, iar conştiinţa celui mort se stinge pentru totdeauna”.

Introspecţia protagonistului relevă conştiinţa propriei vulnerabilităţi şi efemerităţi, dar şi capacitatea de a-şi stăpâni durerea, de a o relativiza: „Dar în măsura în care sunt capabil să percep starea în care mă aflu în momentul ăsta, îţi spun sincer că nu-mi plâng de milă, nu băltesc în autocompătimire şi nici nu mă văicăresc cerului: de ce eu? De ce nu eu? Oamenii mor. Mor la tinereţe, mor la bătrâneţe şi mor la cincizeci şi opt de ani. Mi-e dor de ea, atâta tot. A fost singura persoană din lume pe care am iubit-o vreodată şi acum trebuie să găsesc un mod de a-mi continua viaţa fără ea”.

Înzestrat cu un spirit stoic, Baumgartner învaţă să trăiască cu povara anilor de absenţă a Annei, scufundându-se în apele nostalgiei, ale trecutului sentimental. Rememorarea poveştii lor de dragoste reprezintă un exerciţiu de neuitare. Atunci când îi reciteşte scrisorile şi manuscrisele autobiografice, el are sentimentul unei călătorii, împreună cu femeia iubită, prin care explorează tărâmul afectivităţii, „discutând şi vorbindu-şi unul altuia în timp ce rătăceau prin camerele şi coridoarele slab luminate ale palatului memoriei, revizitând sute de lucruri mari şi mici care li se întâmplaseră în acei patruzeci de ani”.

În timp ce selectează cele mai reuşite creaţii lirice ale Annei, pentru a-i publica mult amânatul volum de versuri, este tot mai nedumerit de ce poeta „scăpărătoare, efervescentă”, conştientă de propria valoare, nu a reuşit să-şi învingă ezitările şi să-şi scoată la lumină scrierile. De aceea, îşi asumă datoria morală de a-i finaliza proiectele.

Poeziile Annei beneficiază de oarecare notorietate literară, spre bucuria lui Baumgartner. Cu adevărat fericit este atunci când primeşte scrisoarea de la Beatrix Coen, o studentă talentată, care mărturiseşte că a fost cucerită de „geniul năucitor” al soţiei sale şi îşi exprimă dorinţa de a realiza un studiu amplu despre personalitatea ei incandescentă. Citind epistola, are „sentimentul unui destin împlinit” şi speranţa că viaţa sa urmează să se schimbe. Într-adevăr, după doar două luni de corespondenţă, de convorbiri telefonice sau pe zoom, tânăra devine persoana cea mai importantă a prezentului său afectiv.

Beatrix Coen semăna cu Anna, „ca spirit, ca tip de siluetă şi energie”. Aceasta intuieşte că este adoptată ca „o fiică imaginară”, că este percepută ca „o reîntrupare a soţiei sale moarte”. Însuşi protagonistul, într-un moment de acută sinceritate, devoalează acest adevăr. În virtutea acestui ataşament profund, atunci când tânăra se hotărăşte să străbată aproape o mie de kilometri cu maşina, pe o vreme potrivnică, pentru a-i onora invitaţia de a locui o vreme în casa lui, cu scopul de a cerceta arhiva Annei, trăieşte o spaimă sălbatică, aproape imposibil de stăpânit: „Baumgartner crede că, dacă ea ar păţi ceva pe drum înainte să ajungă la destinaţie, asta l-ar omorî. E prima dată în viaţa lui când gândeşte aşa, dar dacă Bebe Coen nu ajunge vie şi nevătămată la el acasă, simte până-n măduva oaselor că va muri”.

Romanul are un final deschis. Protagonistul, pentru a-şi anestezia nerăbdarea aşteptării, se hotărăşte să se plimbe cu maşina, fără vreo direcţie anume, şi face un accident în care este rănit. Finalitatea acestui eveniment nefericit nu este explicită, ci ambiguă.

În romanul lui Paul Auster, Baumgartner, este remarcabilă atât arta portretizării acestui bărbat contemplativ, aflat în apusul vieţii, cât şi analiza tribulaţiilor lui sufleteşti, a gândurilor bogate şi profunde care-l însufleţesc, a confruntării sale dramatice cu suferinţa pierderii, a metamorfozelor identitare trăite sub imperiul luptei de a se recupera sufleteşte. Itinerarul împăcării cu sine însuşi şi al renaşterii traversează disperarea fiinţei îndoliate şi însingurate, speranţa salvării individuale, prin reconstituirea anilor petrecuţi împreună cu soţia sa, îndrăgostirea de altă femeie, după zece ani de pustiire sentimentală şi, finalmente, tandreţea profundă faţă de Beatrix Coen, care asimilează dragostea şi admiraţia amândurora pentru Anna. Aceste ipostaze existenţiale recompun destinul lui Baumgartner, trăit cu luciditate.