În oglinda sfârşitului

Cărţile despre pierdere sunt dureroase întotdeauna, mai ales atunci când intră în ecuaţie dispariţia unuia dintre părinţi. În faţa suferinţei şi a morţii materne sau paterne, sufletele filiale sunt mereu devastate, chiar dacă relaţia cu propriii genitori a fost una complicată şi conflictuală. În acest sens, confesiunea din O moarte foarte uşoară de Simone de Beauvoir poate fi pusă în corespondenţă cu cea din Patrimoniu de Philip Roth, deoarece, în ambele volume, cei doi scriitori au fost martori ai deznodământului implacabil, ai degradării trupeşti provocate de boală şi ai agoniei celor care le-au dat viaţă.

În O moarte foarte uşoară, Simone de Beauvoir consemnează lupta mamei sale cu maladia necruţătoare numită cancer, descoperită în spital, după numeroase investigaţii şi o operaţie abdominală, deşi iniţial a fost internată pentru o fractură de col femural. Fiica asistă la chinurile şi trăirile contradictorii ale lui Françoise, care oscilează între speranţă şi disperare, curaj şi frică, dârzenie şi resemnare, demnitate şi umilinţă. Adesea neputincioasă, Simone încearcă, totuşi, alături de sora ei, să-i întreţină nădejdea că va fi posibil să mai trăiască, chiar şi atunci când declinul biologic este de netăgăduit. Deşi îi analizează cu luciditate şansele („La urma-urmei, era la vârsta la care oamenii mor”), sub platoşa raţiunii se ascund tandreţea, solidaritatea şi compasiunea sfâşietoare: „mă simţeam însă solidară cu infirma ţintuită la pat, care lupta să alunge paralizia, moartea”; „Îi povesteam lui Sartre despre gura mamei, aşa cum o văzusem dimineaţă, şi despre tot ce descifram în ea; o lăcomie respinsă, o umilitate aproape servilă, speranţă, o singurătate – cea a morţii ei, cea a vieţii ei – care refuza să se mărturisească. Iar propria mea gură, mi-a zis el, nu mă mai asculta; îmi pusesem gura mamei pe faţă şi-i mimam, fără să vreau, toate expresiile. Întreaga ei fiinţă, întreaga ei existenţă se materializau în ea, iar compasiunea mă sfâşia”.

Chiar dacă, de-a lungul vieţii, pe cele două femei le-au despărţit mentalităţi şi valori antitetice, care au determinat-o pe Françoise să-şi judece aspru fiica, pentru libertinaj şi ateism, iar pe acesta să se distanţeze afectiv, totuşi, în momentul critic al destinului matern se reînfiripă apropierea dintre ele: „Mă ataşasem de această făptură aflată pe moarte. În timp ce vorbeam în semiîntuneric, îmi potoleam un vechi regret: reluam dialogul frânt în vremea adolescenţei mele şi pe care divergenţele şi asemănările noastre nu ne îngăduiseră niciodată să-l continuăm”.

Simone rememorează anii copilăriei şi ai adolescenţei, trăiţi alături de această mamă dominatoare şi posesivă, tributară religiei catolice şi moralei burgheze, totalmente devotată familiei, supusă soţului până la depersonalizare, deşi acesta o înşela. Îi recompune portretul feminin, alcătuit din lumini şi umbre, din trăsături contradictorii, care îi dezvăluie personalitatea complexă. Analiza psihologică îi scoate în evidenţă atât calităţile, cât şi defectele: „Stăruitoare, sârguincioasă, dotată cu o bună ţinere de minte, putea deveni librăreasă, secretară; ar fi crescut în proprii ochi, în loc să se simtă împuţinată. Ar fi scăpat de o dependenţă pe care tradiţia o împingea să o considere firească, dar care nu se potrivea nicicum caracterului ei. Şi, fără îndoială, ar fi îndurat mai uşor frustrările care o năpădeau”; „Văduvită de bucuriile trupului, privată de satisfacţiile vanităţii, supusă unor corvezi care o enervau şi o umileau, această femeie trufaşă şi îndărătnică nu avea vocaţia resemnării. Între accesele de furie, nu înceta să cânte, să glumească, să flecărească, înăbuşindu-şi pornirile inimii”.

În ciuda neputinţei de a-i curma chinul, Simone asumă responsabilitatea afectivă de a-şi îngriji mama şi de a-i rămâne alături, pentru a-i mai aduce puţină mângâiere, prin gesturi şi cuvinte consolatoare. În răstimpuri, regăseşte intensa vitalitate a fiinţei materne şi frumuseţea zâmbetului care i-a luminat copilăria. Devoţiunea fiicelor relevă atât dorinţa acestora de a-i face mai suportabilă trecerea, cât şi nevoia de a-şi răscumpăra vinovăţia, provocată de incapacitatea de a-i fi dăruit suficientă atenţie, recunoştinţă şi dragoste, în ultimii ani de viaţă: „Ni s-a părut că le-am răscumpărat pe toate prin acele zile pe care i le-am dedicat, prin pacea pe care i-o aducea prezenţa noastră, prin victoriile împotriva spaimei şi durerii. Fără vigilenţa noastră, ar fi suferit şi mai tare”.

Confruntarea cu sfârşitul inexorabil înseamnă multă suferinţă. Prelungirea inutilă a chinului, prin metode şi tratamente medicale agresive, le provoacă stări de revoltă şi furie celor două surori care stau de veghe. Fiecare dintre ele trăieşte agoniile şi învierile muribundei care se agăţa de un fir de speranţă, pentru a mai fi împreună. Ambele se prăbuşesc, în răstimpuri, sub imperiul disperării şi al compasiunii, al nevoii de a o proteja: „În această cursă dintre viaţă şi moarte, ne doream arzător să triumfe a doua”.

Impactul zdrobitor al pierderii este consemnat într-o manieră neutră, fără sentimentalisme şi patetisme: „Cadavrul acela întins pe pat în locul mamei era atât de previzibil, atât de imposibil de conceput… Mâna ei, fruntea ei erau reci. Era încă ea şi, pe vecie, absenţa ei”. Moartea devine prilej de reflecţie filosofică, dar şi de revelare a absolutului: „Toţi oamenii sunt muritori: însă, pentru fiecare om, propria moarte e un accident şi, chiar şi atunci când o cunoaşte şi o acceptă, o nejustificată cruzime”; „Eu una am înţeles până în măduva oaselor că absolutul poate fi cuprins în clipele de pe urmă ale unui muribund”.

Simone de Beauvoir problematizează condiţia vulnerabilă a feminităţii aflate în faţa iremediabilului, atât în ipostaza maternă, cât şi în cea filială. Meditează asupra consecinţelor dramatice ale dispariţiei celor iubiţi, asupra remuşcărilor care îi mistuie pe cei îndoliaţi: „Când dispare cineva drag, ne plătim cu mii de regrete sfâşietoare păcatul de a-i fi supravieţuit. Moartea ne dezvăluie unicitatea lui; devine vast precum lumea pe care absenţa lui o nimiceşte, pe care prezenţa sa o făcea să existe în întregime; ni se pare că ar fi trebuit să ocupe mai mult loc în viaţa noastră: la limită, întreg locul”.

Proză autoreferenţială, O moarte foarte uşoară oglindeşte relaţia contorsionată a scriitoarei franceze cu propria mama („o dependenţă iubită şi detestată”), autenticitatea şi profunzimea trăirilor sale emoţionale, precum şi forţa morală de a se ridica deasupra propriei dureri, printr-o confesiune meditativă, lucidă şi sensibilă, în acelaşi timp.