Poeme
de Virgil Diaconu
Laudatio Domini
În turla pe care o port pe umeri se face noapte.
În turla unde îl aștept pe Domnul să vină.
Să vină și să lămurim o dată pentru totdeauna lucrurile
ca să îmi pot vedea mai departe de ale mele.
În turla pe care o port pe umeri cineva ține predici.
Cineva ține predici umbrelor, acestor fiice ale întunericului,
care au cucerit clopotnița. Cineva ține predici umbrelor,
Laudatio Domini a început fără mine.
Laudatio Domini a început fără mine,
pentru că eu tocmai acum m-am găsit
să înfloresc pe toate ramurile deodată.
Singur și împotriva tuturor înfloresc
pe toate ramurile cireșului și uit de întâlnirea cu Domnul.
În turla pe care o port pe umeri
cineva ține predici umbrelor într-o limbă necunoscută.
Iată-l pe Domnul! a strigat trandafirul,
abia cățărat pe golgota frunții și gata să-mi vândă
toate secretele. Însă eu nu am vreme de El,
ocupat cum sunt ca să scriu cu toate florile de cireș
și cu vrăbiile lumea.
Lumea, acest Laudatio Domini.
Patria mea
Legat fedeleș,
Adevărul a fost scos într-o noapte din țară.
Devenise un pericol de-a dreptul public și țara,
care are grijă de publicul ei, și-a făcut datoria.
Numai fiica cea mică, Revolta,
umblă ca smintita pe străzi și bate toba în cetate.
Cu unghiile smulse, bate toba în cetate, ca și cum
din liniștea cimitirului s-ar mai putea trezi cineva.
Revolta! Ea aleargă pe străzi și își cere drepturile,
deși partidul muștelor aflat la putere
a declarat că Adevărul se va întoarce în patrie!
Și că în curând va fi instaurată starea de fericire generală!
Alte momeli și nade, spune maestrul în momeli și nade,
vezi, noi suntem măsurați și acum aripă cu aripă
și nerv cu nerv, spune maestrul,
și ca dovadă îmi divulgă în șoaptă morunul,
tăcutul morun care ia pulsul mulțimii și care
transmite totul la bază prin ultrasunete.
Prin ultrasunete, întru mântuirea noastră instantanee
Tăcutul morun, care se află zi și noapte la datorie
cu antenele treze. Care vede totul și aude totul.
Circul e-n toi și dacă ești atent îi poți vedea pe aleși
cum jonglează cu zilele tale. Poți vedea pe viu
cum îți dispar zilele una câte una
în spatele muntelui de promisiuni și al decretelor.
Până și Visului i s-a îngăduit să zburde în voie
pe noile lui picioare: de lemn.
De aici poți vedea totul. Din acest loc, din acest timp!
Un adevărat spectacol electoral cu tricolor și fufe pe colivă.
Și dacă vei bate cu putere din palme te vei bucura negreșit
de sarmalele partidului; poate chiar și de țâțele animatoarelor
care vor face de serviciu pentru tine până târziu în noapte;
și care se vor împărți ca supa săracului întru revigorarea nației.
O, Paradisul curvelor și visul salopetei!
Dacă vei bate cu putere din palme!
Numai că tu ai ales și de data aceasta străzile,
ca o pădure care vrea să iasă din întuneric.
Ca o pădure care vrea să salveze ce mai e de salvat:
păsările interzise și licuricii care îi aleargă printre degete.
Numai tu alergi pe străzi ca să salvezi această familie
de-a dreptul fericită: Adevărul, Revolta, Visul.
Deși, teamă îmi este că lepra ideologică
se va întinde iarăși peste oraș, iar viitorul promis
va fi cel de la capătul ștreangului.
Acasă
Cineva îmi bate la ușă. Câmpia! Tocmai câmpia,
sosită de departe și în cămașa ei subțire: de flori.
Câmpia cu depărtare cu tot, cu greieri cu tot.
Cineva îmi bate la ușă. Vuietul!
Pădurea îmbrăcată în verde și purtând pe cap
toate cuiburile și toate cântecele păsărilor.
Să intre! le strig străjilor mele,
deși toată suflarea este trecută deja de strigătul meu,
de străjile și vămile mele.
Eu le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium.
Pe toate, de parcă aș fi cetatea Ierihonului,
dimineața, când își deschide porțile.
De parcă aș fi Noe, care își însămânțează corabia.
Să intre! le strig străjilor,
și făpturile Domnului își află toate locul în mine,
în celulele mele.
Femei de umbră foșnesc printre ierburi,
lumina trandafirului urcă muntele.
Și iubita își ridică în înalt cocorii.
Da, eu îmi deschid inima pentru toată lucrarea.
Și îl aduc pe Domnul în sufletul meu, frunză cu frunză.
Și pasăre cu pasăre îl aduc pe Domnul acasă. Val cu val.
Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:
cireșe pe masă și apă curată în cană.
Până și cuiburile i le-am lăsat tot lui:
să petreacă cu păsările dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.
Numai fratele Ioan bate în porți cu Apocalipsa lui!
Cu capul îngropat în nălucile sale,
el vede peste tot numai foc și pucioasă.
Și cum deschide gura să vorbească,
iată că se face întuneric pe tot întinsul.
Da, uneori aud în el strigătul bufniței
Strigătul morților
Uneori văd în el umbrele morților și îl dau afară din Grădină.
Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,
pentru ca Domnul să se plimbe mai departe netulburat
printre ierburi și greieri; prin Grădina înflorită în mine.
Pentru ca Domnul să rămână și în seara aceasta cu mine la cină.
Și să ridice din țărână cetatea Ierihonului
prăbușită în celulele mele.
Desigur, îmi voi petrece și primăvara aceasta în cuiburi,
așteptând ca vrăbiile să înflorească în văzduh.
Așteptând ca floarea de cais să pună pe fugă
fiara care se plimbă pe cer: întunericul.
Vezi, copilăria surpă întotdeauna
podul dintre verdele ierbii și câmpul cenușii cu clinchetele ei.
Ea păzește cu sabia ei de lemn porțile Cetății Ciulin
și nu mă lasă să intru. Copilăria nu mă lasă să intru-n cetate,
cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ.
Cum stau de vorbă cu frații și surorile mele
care vin din pământ. Frați și surori,
de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul.
Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.
Ce mai aveți să îmi spuneți, întunecatelor?
Ce mai aveți să îmi spuneți?
Altfel, eu mai bat și acum cu pumnii în pieptul copacului
și copacul nu se deschide;
bat cu pumnii-n pământ și pământul nu
Vizita
Seară de seară pașii mei se întorc de pe toate cărările,
inima din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine.
Mă întorc în mine, fac ordine prin celule.
Și îmi scutur capul de gânduri.
Să fie liniște! îmi spun în speranța că cineva
îmi va bate la ușă
În speranța că cineva îmi va bate la ușă
și va mătura întunericul din casa mea
și va tăia capetele balaurului cu șapte capete singurătatea.
În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii.
Să fie liniște! îmi spun va veni duhul! Da, va veni!
Și pereții casei se vor deschide și el îmi va sta dinainte!
Și eu în fața lui voi rămâne, ca în fața unui drum pe mări,
ca dinaintea nesfârșitei păduri.
Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!
Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru,
petală cu petală. De balaurul cu șapte capete;
de cuvintele cu șapte capete.
Să fie liniște! îmi spun va veni duhul.
Va veni să își vadă lucrarea din celule și nervi.
Desigur, eu nu sunt altceva decât o scriere cu celule și nervi,
un manuscris în întunericul lumii, ca semn negreșit că cineva
pe aici încă de mult a trecut, și fără să bată la ușă
Turn
În fiecare zi ceasul din turn îmi iese dinainte.
Cu bătăile de clopot, dinainte.
Și cireșul care până mai ieri
mă întâmpina cu brațele deschise nicăieri!
Și șatra vrăbiilor care până mai ieri
umplea Grădina de cântec unde este?
Unde s-au dus?
Din toată Grădina eu nu mai apuc decât frânturi.
Lumea s-a frânt în silabe.
Unde-i copilăria care se lua la trântă cu vântul
și care alerga prin cer după cântecul sturzului?
Și iubita mea din flori de cireș unde este?
În fiecare zi strigătele ceasului dau năvală în mine.
Scrâșnetul orelor, ale oaselor celor plecați dau navală.
Iată trandafirul căzut din purpura lui.
Iată orele căzute din turn peste mine.
Ceasul din turn nu mai ține cont de nimeni și de nimic
de parcă și-ar fi pierdut mințile.
Noroc cu vrăbiile care trag de pe mine apele somnului.
Noroc cu dimineața care mă aruncă în vâltoarea zilei.
Care mă ia în brațe, cât sunt de mare.
Care mă ia în brațe cu lumina, cu sunetul ei de corn
Îndepărtare
Știi și tu: vine vremea
când trupul nu îl mai porți după tine.
Dai roată pe câmp și câmpul nu-l mai zărești.
Cu duhuri neștiute vorbești până în zori
sau înflorești pădurea pe care nu o ai.
Este vremea când Fiara își leapădă dinții,
când piatra o dezlegi de lespede.
În sufletul tău se întâmplă
o lume mai mare ca lumea.
Sub sabia mulțimii poți râde,
iarba crește sub fier.
Vine vremea când trupul nu îl mai porți după tine.
Numai îmbrățișare ești!
Și îmbrățișarea este mai mare ca lumea.
Pasărea neagră
Cum toate stăteau răvășite și la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puțină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
De fapt, călătorisem toată ziua printre manuscrise,
printre aceste vieți în care te pierzi ceasuri de-a rândul.
Și tocmai când mă hotărâsem să le pun la locul lor,
o pasăre îmbrăcată în negru de sus și până jos
a dat buzna-n odaie. Și s-a apucat să ciugulească
printre pagini
Cuvânt cu cuvânt chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
și din care s-a făcut lumea. Cuvinte și lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.
Întocmai așa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai așa, și îți mărturisesc cu mâna pe inimă
că eu nu știu nici acum dacă pasărea aceea
și-a văzut mai departe de drum sau dacă nu cumva
și-a făcut sălașul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele pasărea neagră.
Vezi, uneori mi se pare că cineva mă urmărește printre rânduri,
așa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Și să arunc pe fereastră toate duhurile negre, toți morții!
Toți morții pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Va trebui să închid toate manuscrisele din care se ridică,
una câte una, făpturile de abur, fantomele
Ca pe niște sicrie trebuie să le închid, Doamne,
pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure. Și să nu te alunge.
Pentru ca Tu să nu mă lași din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile și arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălțat stăpân
Cadavre electorale
Cadavrele electorale dau buzna în casă.
Se poftesc singure la masa mea,
beau cot la cot cu întunericul.
Înfășurate în discursurile lor tricolore, ele au venit
să întoarcă oaia rătăcită în turma resemnării.
Discursurile lor încă mai lustruiesc tresele și decorațiile.
Și guvizii de serviciu caută peste tot,
nerăbdători să-i pună cătușe Revoltei.
Pe străzi trece istoria, când în pas cadențat,
când învelită în sânge.
Iată istoria scrijelindu-și victoriile pe crucile tinere.
Iată istoria scrijelindu-și victoriile cu silexul ei
până în camera mea; până în camera secretă a emisferelor,
în scriptorium: în celulele pulsânde ale Revoltei.
În aplauzele scrumbiilor electorale,
proaspătul ales taie panglica promisiunilor de partid.
Taie panglica ABATORULUI.
Cu acest complex recuperatoriu, obiectivele noastre
sunt împlinite a declarat în direct
una dintre clonele reformei ideologice,
asigurându-ne de tot confortul abatorial.
De altfel, se zvonește că la festin
se va servi ca desert trupul în felii al Revoltei
Emisferele de serviciu fac ultimele îndreptări
în cartea de istorie.
Șansele tale sunt doar printre stelele reci.
Spargi cu tâmpla ta neantul!
Seminție
Dumnezeu m-a născocit într-o noapte.
Despre tatăl meu nu-mi amintesc nimic.
Singurele ființe pe care copilăria le ridică din cenușă
sunt strigătele mamei. Sunt strigătele ei,
care își plimbă prin mine fantomele.
Singurele ființe pe care copilăria le ridică din cenușă
sunt melcii, care țin timpul pe loc.
Sunt șopârlele, care m-au învățat să alerg.
Despre tatăl meu nu-mi amintesc nimic.
Numai uneori, noaptea, aud printre ierburi și greieri
foșnetul unor pași, văd ierburile în genunchi cerându-și iertare.
Chiar și bufnițele, aceste prințese ale întunericului,
se pare că au văzut ceva, cum privesc împietrite în gol.
Desigur, eu nu-mi pierd încrederea și îi iau urma
printre ierburi și greieri. Și cum îndrept gleznele ierburilor,
nu dau decât de urmele fiarei care a trecut pe aici.
De urmele fiarei scrise adânc în pământ.
Desigur, eu nu-mi pierd încrederea și îl caut din stea în stea.
Până și narcisele îl așteaptă înflorite-n poiană,
iar greierii se pregătesc să-l întâmpine cu flautele lor.
Bufnițele fac și ele toată noaptea de strajă pe metereze.
Și raza de lună le trece pe toate printre degetele ei:
doar-doar îl va afla pitit undeva! Poate în floarea de cais,
poate în zumzetul albinei. Poate culcat în leagăn cu pruncii.
Unde ar mai putea să se ascundă? Unde, când toată pădurea
este pe urmele lui frunză cu frunză și mierlă cu mierlă? Unde?
Da, toată pădurea am trimis-o pe urmele lui, frunză cu frunză.
Și toate gândurile sunt pe urmele lui, cu nerv cu tot.
Încă puțin și El va ieși din ascunzătorile sale și va răpune fiara.
Și va răpune fiara, balaurul cu șapte capete.
Eșuat pe acest țărm
Eșuat pe acest țărm, printre șobolani și barbari.
Cineva aruncă trandafirii cu fața-n țărână,
frânge gleznele sulfinei. Tocmai ale sulfinei,
care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei
și m-a ridicat, într-o noapte, la cer
Cineva le scoate pe toate din scenă.
Cineva îmi aruncă în spate toate zilele negre,
câteva morminte așteaptă și acum la ușa mea.
Eșuat pe acest țărm, printre șobolani și barbari.
Până și îmbrățișarea a ajuns să mă trădeze,
cum dansează desculță în piața orașului.
Cum aprinde mulțimile, cum calcă pe nori.
Eșuat pe acest țărm, printre șobolani și barbari,
eu salvez tot ce se mai poate salva:
îndrept gleznele sulfinei, ridic din țărână trandafirul.
Și îi duc pe morți înapoi, la casele lor, unde au copilărit.
Noroc cu Maica Domnului, care mă ține în viață.
Ea mă ajută să trec prin hoitul acestei viermuieli,
printre șobolani și barbari. Ea îmi arată calea spre casă.
Vezi, de grăbit ce sunt ca să îl prind pe Domnul
eu mi-am uitat sufletul și degetele în Sfânta Scriptură.
Dacă nu înțelegi ceva, mă găsești printre file:
în caliciul florii de mac, în ciripitul vrăbiilor.
Dimineața
În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.
În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în față dimineața.
Dimineața, prințesa aceasta de cartier
care își bagă nasul peste tot, prințesa cu capul plin de vrăbii,
care mă plesnește peste ochi cu palmele ei luminoase
și mă umple de cântec.
În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,
joacă șotronul pe masa mea, printre manuscrise.
Nici nu mă trezesc bine și camera se umple de larma lor.
Toate au să-mi spună câte ceva.
Toate mă ceartă pentru grădina mea de umbre,
pentru visele rupte; pentru trandafirii mei negri.
Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.
În fiecare dimineață ele trag de pe mine leșul tristeții
ce mă acoperă.
Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii.
Voi pleca să cuceresc lumea cu un singur poem.
Da, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric
ca de o haină veche.
|
