I.

Toţi prietenii mei sunt în stradă.

Soldatul tânăr s-a întors de pe front

în haina de lemn a gloriei.

Încă unul amestecat cu morţii sub Statuia Libertăţii!

La parastasul tricolor, camerele de luat vederi

fac publice lacrimile care nu mai încap în biserică.

Şi sicriul Datoriei se ascunde, de ruşine, în pământ.

Glorie, aşadar, patriei eterne!

Glorie acestui pământ în care încolţesc morţii tineri!

Glorie imperiului de peste ocean

pe care îl slujim cu viii şi morţii!

Şi Libertăţii, care îşi creşte statuia pe cadavre!

Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale.

Întunericul condoleanţelor prezidenţiale.

Tăietorii de panglici îmi trimit bezele

din jeepul tinerei democraţii.

Iată aleşii, iată dobermanii bicamerali,

care traduc Binele Universal în ajutor de şomaj.

E vremea faunei politice.

A ştiucilor vorace cu solzii în seceră

şi a vulpilor cu două ieşiri.

E vremea cârtiţelor întunericului.

Şi vremea cloştilor care votează cu patru aripi,

pline de devotament faţă de liderul cuibarelor.

Numai în cartierele mărginaşe, copiii străzii.

Copiii străzii, pe care mizeria nu i-a lăsat să fie copii.

Ei răsfoiesc petalele focului la care îşi încălzesc mâinile.

Şi focul: un trandafir roşu în casa întunericului.

Ei adâncesc noaptea. Umbrele lor se ridică la stele.

Nici nu trebuie să caut prea mult strada Sărăciei;

sau strada Cuţitului. Ele sunt chiar aici, în inima patriei.

II.

Preot al noilor mele iluzii, joc zaruri cu călăul.

Şi cum jucăm pe întuneric, nici nu mai ştiu

cine dintre noi are numerele mari şi cine numerele mici;

cine este călăul şi cine preotul este...

Soarele aruncă pe străzi şobolanii roşii.

E vremea hienelor propagandistice.

E vremea viermilor de serviciu!

Şi a ţiparilor, care se strecoară atât de elegant

printre degetele împietrite ale Justiţiei.

E vremea lipitorilor, pentru care sângele

nu este nici de stânga, nici de dreapta.

E vremea bordelinei de la palat,

care lustruieşte cu graţia ei

falusul acestei democraţii purulente.

Dragostea de patrie a ieşit la plimbare în jeepuri.

Dragostea de patrie parchează în peisajul cazon:

iată dobermanii bicamerali, care fac declaraţii mioritice

de la fereastra jeepului! Iată dobermanii bicamerali,

care şi-au permis şi în anul acesta un mic concediu în Dubai,

pentru a se gândi în linişte la soarta ţării.

Pentru a se gândi la datoria lor faţă de patrie,

care le îngraşă conturile.

Numai Revolta aleargă ca smintita pe străzi.

Prin cartierul cuţitelor, prin întunericul din care

înfloresc copiii străzii.

Se-aude că în noaptea aceasta, sufletul îşi va primi raţia:

o gamelă cu stele...

Plin de răni, Domnul se întoarce acasă.

Acasă, – în celulele mele.

Opresc aici călătoriile mele pe străzi, prin sufletul veacului.

Astăzi am întâlnire cu floarea de cireş,

care îmi va aduce înapoi copilăria.

Deschid pumnul. Libelula poate să zboare!

În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte.

Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,

în mâinile lui Cartea Psalmilor se deschidea singură.

Tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui.

În fiecare zi, cu Domnul, în camera lui.

În ultima vreme, tatăl meu se împărţea

între biserica de acasă şi bisericile oraşului.

Biserici care, de la o vreme, îl învăţaseră pe de rost.

Aici îşi petrecea el o parte din zi,

între Maica Domnului şi Domnul.

Uneori, la plecare, câte un sfânt cobora din icoane

şi îl însoţea, nevăzut, pe stradă. Ştiu asta

pentru că tatăl meu vorbea mai tot timpul cu cineva,

deşi nu era nimeni în preajmă.

El alerga prin oraş ca să răspândească Cuvântul Domnului.

Pentru cine avea timp să-l asculte şi pentru cine nu avea.

Buzunarele lui erau întotdeauna pline cu rugăciuni,

pe care le împărţea trecătorilor la întâmplare.

- Asta e pentru viaţă lungă, spunea, asta pentru copii.

Iar asta pentru salvarea sufletului înecat în păcate!

În ultima vreme, tatăl meu îşi rânduise

toate cele de trebuinţă plecării. Costumul cel negru şi cămaşa;

cravata şi pantofii cei buni.

Poate că aşa trebuie să arate la întâlnirea cu Domnul,

îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam în lumina lumânărilor

şi a dimineţii înecate în ceaţă.

Atunci, în ziua întunericului, eram trei:

eu, trupul său împietrit şi Domnul.

Şi Domnul, care venise să îşi ia sufletul înapoi.

Ascuns în lumina rece a lumânărilor,

să îşi ia sufletul înapoi.

Fireşte, eu nu am înţeles niciodată

de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre.

De ce ne strânge El sufletele în împărăţia Sa,

încă de la începuturi.

Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:

ca mâine vine Domnul şi îmi cere sufletul!

Deşi cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,

îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam pe tatăl meu

în lumina rece a lumânărilor

şi a dimineţii înecate în ceaţă.

Să se ferească!

Ies în stradă, la fel ca atunci când au trecut cu tancurile peste bătăile de inimă. Şi, la fel ca atunci, îmi fac publice disperarea şi sângele negru.

Ştiu că Revolta este arma secretă care va da jos guvernul. Guvernul, leprocraţia care trafichează în văzul lumii petrolul şi freamătul pădurii, firul de iarbă şi floarea de cireş.

Ştiu că Revolta îi va da jos pe patrioţii de serviciu, care trudesc din zori şi până în noapte pentru conturile lor şi salariul nostru de subzistenţă. Altfel, în iarna aceasta noi am dobândit, în fine, dreptul de a muri onorabil în paturile noastre: îngheţaţi! Iată guvernul morţilor prin îngheţ!

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de batalioanele de scutieri, sosite în grabă. Scutieri care se poartă atât de elegant în faţa camerelor de luat vederi şi care ne snopesc cu bastoanele pe străzile lăturalnice.

Strada! Adevărul în haine de lucru. Un vuiet care te-a prins şi pe tine, cum stai în faţa televizorului, solidar cu strigătele stinse de bastoanele de cauciuc.

Desigur, nu vei ieşi la bătaie nici de data aceasta. Dar ce înalt eşti tu când cei din stradă strigă „Jos Guvernul!” Ce înalt eşti tu, când, în această cazarmă de cocoşaţi, cineva strigă pe străzi chiar cu glasul tău!

Vezi, şobolanii guvernamentali şi-au pus cenuşă în cap şi nu se mai dau în stambă pe posturile TV. De bună seamă că s-au ascuns în găurile lor, spun analiştii politici.

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de noile batalioane, care ne apără ca un scut: nu cumva să dea democraţia peste noi.

Desigur, firesc ar fi fost ca în Piaţa Libertăţii să fie şi prietenii mei. Prietenii mei, căpitanii condeiului şi ai penelului. Dar la ora aceasta ei fie sonetizează, fie pictează nevăzutul. Nici nu au auzit de străzile lăturalnice, unde scutierii încearcă să îi frângă Revoltei aripile.

Trăim în lumi paralele, vezi bine, în această sală de expoziţii tocmai se petrece un eveniment monden, cu intelectuali subţiri şi femei glossy, în timp ce în stradă Revolta îşi frânge degetele şi încearcă să-i scoată pe şobolani din găurile lor. Bineînţeles, noi stăm cu spatele la strigătele şi pancartele lor. Noi stăm cu spatele la istorie, ca întotdeauna.

Trăim în lumi paralele, tinerele femei de pe simeze vor geme şi în noaptea aceasta în paturile lor, în timp ce în stradă câţiva rătăciţi vor încerca să îndrepte coloana-baston a acestui neam de eroi...

Celulele tale sunt libere!

Atâta doar că leprele din prima linie a faunei politice au fost înlocuite cu leprele din linia a doua! Şi că dobermanul de la SIE a preluat puterea.

Până şi bordelina de la Palat freacă mai departe între pulpele ei falusul acestei democraţii purulente.

Nu ne-a rămas decât strada!

Strada, această gură de aer! O solidaritate electrică!

Adevărul în haine de lucru.